Episodul 2 – Povestiri din război
Am plecat pe front la 2 august 1941, împreună cu noul val de ostași ai Regimentului 2 Dorobanți, cu trenul de la Râmnicu Vâlcea la București, unde s-a oprit câteva ore, apoi am plecat, tot cu trenul, direct la Galați. Aici am fost urcați în autocamioane și duși în Pădurea Gârbovăț (Hârbovăț), din vestul localității Tighina din Republica Moldovenească, în apropierea râului Nistru, unde era cantonat Regimentul 2 Dorobanți. Mi-a fost foarte greu când am ajuns în raionul de dislocare al regimentului, în după-amiaza zilei de 5 august 1941. Vântul rece și ploaia cu stropi mari și reci dădeau impresia de vreme de iarnă, iar artileria și aviația inamică au început să bombardeze, atât pădurea Gârbovăț, cât și șoseaua Bulboaca – Tighina. Am fost nevoiți să săpăm tranșee și să ne adăpostim printre copaci. Pentru unii dintre soldații regimentului aceste tranșee au fost propriile morminte. A fost nevoie doar de câteva bombe sau obuze de artilerie care i-a acoperit de vii. Aici se pregătea baza de plecare la atac pentru forțarea Nistrului. Prima bătălie la care am participat a fost cea pentru trecerea Nistrului și cucerirea Odessei, în perioada 6 august – 16 septembrie 1941.La 8 august 1941 Regimentul a primit ordin să se execute o nouă incursiune la Varnița pe aceeași direcție ca și cea de la 6 august sau una învecinată mai favorabilă. A trecut prima dată un pluton apoi, neîntâmpinând rezistență, deoarece rușii se retrăseseră între timp, au trecut, pe rând, Compania 7-a și Batalionul II care a terminat trecerea la ora 9.30, fără nici o pierdere și s-a îndreptat spre Cota 58 nord Purcani, unde s-a oprit să se organizeze defensiv. La 10,30 Batalionul III a început traversarea spre Purcani pentru a intercepta calea ferată și șoseaua Tiraspol – Tighina. Restul Regimentului a rămas în regiunea Verbița la vest de Nistru. Trecerea s-a făcut pe bărci în dreptul localității Varnița, fără a fi deranjată de inamic. Când am trecut râul am rămas cu toții încremeniți în fața cazematelor și organizațiunilor defensive inamice, presărate la orice pas pe malul de est al Nistrului. Crenele îndreptate în toate direcțiile încrucișau săgețile de tragere, dând în ansamblu un plan de foc care odată dezlănțuit ar fi fost de netrecut. Guri de foc de armament automat cu declanșare instantanee, trimis de toate calibrele sunt îndreptate pe direcții diferite de tragere, stând la pândă în orice moment, gata la un singur semnal să transforme albia Nistrului în cea mai adâncă albie de sânge. Cazemate ce ofereau confortul blocurilor moderne, cu apă din belșug adusă în interior printr-un sistem ingenios de pompare, cu lumină electrică alimentată de masive dinamuri, cu ventilație și aerisire automată, foarte greu de descoperit fiind perfect camuflate, erau la fiecare 4-500 m, părăsite precipitat de inamic.
La 11 august, orele 15.30 ultimele elemente ale regimentului au început deplasarea pe ruta: Tighina – Tiraspol – Pavlivka. La ora 17 au trecut Nistrul pe un pod metalic de vase, construit în grabă. Lângă acest pod, zăcea răsturnat în apă vechiul pod de cale ferată ce unea Tighina cu Tiraspolul. S-a mărșăluit toată noaptea, străbătându-se Tiraspolul. Până în satul Sucleia s-a mers pe un drum bun, dar de aici până la Pavlivka, situată pe râul Kuchurhan, s-a înotat prin smârcuri și noroaie ce îngreuiau mersul foarte mult și se împotmoleau căruțele. În după-amiaza zilei de 13 august 1941, în timp ce Regimentul 2 Dorobanți se deplasa spre Elzas pe itinerariul: Pavlovca – Strasburg – Cota 107 – Elzas, cu misiunea de a opri infiltrațiile inamice dinspre Manheim sau Mihailovskoie, este bombardat de o escadrilă de avioane rusești. La primul raid asupra coloanei în care mă aflam, coloana de mașini s-a oprit brusc, iar ostașii au primit comanda de „împrăștiere”. Toți au părăsit mașinile și s-au împrăștiat ca potârnichile, rostogolindu-se cât mai departe de mașini. Nici nu aveau unde se ascunde că era zonă de șes. Marea majoritate au lăsat armele în mașini. Așa am făcut și eu. După câteva salturi și rostogoliri m-am făcut una cu pământul, întinzându-mă cu fața în jos și mâinile la urechi, pentru că așa fusesem instruiți. După câteva minute mi-am zis în sinea mea: „Ia să mă întorc cu fața în sus să văd de unde vine pericolul, poate așa mă voi păzi mai bine. Și-așa tot o să mor”. Și cum stam și priveam cum vin avioanele în picaj, mitraliau mașinile, dar și pe militarii din zona lor, apoi iar se înălțau spre cer și veneau din nou, năpustindu-se ca vulturii din cer asupra prăzii, aducând moarte și prăpăd. Atunci mi-a venit o idee salvatoare. M-am dus în salturi la mașină de unde am luat pușca mitralieră și câteva benzi de cartușe și tot în salturi scurte m-am îndepărtat de ea. M-am întors cu fața în sus și cum a venit primul avion am tras asupra lui o rafală. La al doilea am tras mai bine, iar pe al treilea deja l-am lovit că a început să fumege. Atunci comandantul meu de companie, un căpitan, a strigat de la locul în care se afla: „Pușca mitralieră să vină repede la mine. Ceilalți militari mergeți la mașini, luați-vă armele și trageți foc concentrat asupra avioanelor care ne atacă!” Când m-am prezentat, prin salturi scurte, la comandant, acesta a exclamat cu surprindere: „Bușe, tu ești?” „Nu mă așteptam să fii tu! Dar mă bucur foarte mult de istețimea ta!” Am continuat să trag asupra avioanelor și au început și alți soldați să tragă și așa a mai căzut un avion. Atunci a încetat atacul aviației din acea zi. Când am ajuns la locul de dislocare, în Elzas, în data de 14 august am fost scos în fața frontului, unde am fost dat exemplu, fiind evidențiată fapta și curajul meu. La 18 august se prevăzuse un atac general pe tot frontul cu circa 6 divizii. La ora 3, artileria noastră a pregătit atacul prin bombardamente masive. Se zguduia pământul, vuia văzduhul și tunurile se întreceau în trimiterea răvașelor spre inamicul ce stăruia a rezista cu încăpățânare în gropile făcute cu multe zile înainte. La orele 3,30 a început debușarea la atac pe tot frontul. Păcăniturile armelor automate se îngâna cu mugetul artileriei și brandurilor, dând câmpului de bătaie aspectul unui amfiteatru. La ora 7:30 au sosit primii răniți ai cumplitei încleștări. Carele de luptă îndoliate își plângeau comandantul de batalion mort în toiul luptei. Perfecta colaborare între arme a dat ostașilor siguranță și încredere în victorie. Regimentul s-a deplasat spre Doncevo și Gara Eremievca unde a continuat lupta. Răniții întorși din prima linie povesteau eroica încleștare cu inamicul și retragerea lui în debandadă spre Carpova. Din Compania de asalt a Regimentului 2 Dorobanți s-au întors răniți locotenenți Alexe și Dănescu și sublocotenentul Rusu.La 19 august 1941, Compania Pionieri, din care făceam și eu parte, a luptat în gara Carpova, a doua zi în satul Vinogrador, iar la 21 august în satul Levinski. Pentru a putea să continue ofensiva Regimentului 2 Dorobanți comandantul a făcut apel la o grupă de cercetași voluntari pentru studierea amănunțită a pozițiilor rusești. Printre ei am fost și eu ales. Grupa era condusă de un subofițer. Aveam misiunea să pătrundem în apropierea dispozitivului de luptă al inamicului să identificăm poziția și capacitatea de a declanșa un contraatac, armamentul și puterea de foc, precum și zona unde se află dislocate trupele sovietice. La întoarcere am raportat ce am văzut fiecare fără să fim deranjați de inamic. S-a raportat și dispunerea unor puncte de observare și dirijare a focului de artilerie. Comandantul regimentului a solicitat să meargă un pluton pentru anihilarea celui mai apropiat punct de observare și eventual aducerea a doi, trei militari ruși pentru a furniza date despre poziția lor. Plutonul a fost condus de un locotenent de prin Focșani. Cu acest pluton am plecat și noi cei din grupa de cercetași voluntari pentru a le arăta locul și pe unde să ajungă la obiectiv. Misiunea cerea multă îndrăzneală, iscusință, dar și riscul fiind considerat de gradul „zero”. Deplasarea spre obiectivul inamicului s-a executat pe timp de noapte pe un teren necunoscut, pe o vreme mohorâtă. Plutonul s-a apropiat de dispozitivul inamicului și a trimis trei cercetași, printre care și eu, să facem primele observații asupra modului de amplasare a trupelor și planului de dispunere în atac. Eu am raportat locotenentului că mi se pare suspectă poziția inamicului, că sunt doar doi soldați care moțăie și nu au pază asigurată. Locotenentul a insistat să meargă o grupă pentru capturarea celor doi, dar cu mare grijă. Între timp, eu am continuat cercetarea, pe ascuns a pozițiilor și numai ce s-au auzit împușcături din zona celor doi ruși care „moțăiau”. Eu mă depărtasem de locul acela și am început să mă retrag pe furiș spre dispozitivul propriu. Rușii i-au descoperit pe ai noștri însă i-au lăsat să se apropie și au așteptat să vină întreg plutonul românesc. Le-au întins o ambuscadă, unde au căzut aproape toți cei 30 de luptători. La întoarcere în dispozitivul propriu, am raportat comandantului de regiment că ceilalți au fost descoperiți și s-a deschis focul asupra lor. După un timp a venit și locotenentul împreună cu un sergent, comandant de grupă și au raportat că numai ei au mai scăpat cu viață. Dar și eu scăpasem cu viață.
La 21 august Regimentul 2 Dorobanți a început atacul, la ora 7, pe direcția conacul Vigoda – centrul satului Gniliacovo. Cuiburile de rezistență inamice au fost cucerite prin: grenade, foc de pușcă mitralieră tras din mers, foc de pușcă tras de pe umăr și de pe șold și prin baioneta care a făcut celebru dorobanțul român la Mărăști și Mărășești. Grupe, plutoane și companii s-au întrecut între ele la asaltul fulgerător al Cotei 95. Surprins de iuțeala atacului, inamicul a reacționat cu timiditate sau deloc. Am cucerit Cota 95 și s-au capturat: 300 prizonieri, 15 mitraliere și un observator de artilerie cu tot materialul de observație.
La 22 august, ora 5, Regimentul a pornit din nou la atac pe direcția Cota 95 – gara Gniliacovo. Atacul a fost pregătit timp de 15 minute cu violență, dar insuficient pentru a neutraliza rezistențele inamice. Cea mai crâncenă bătălie dusă până acum de regiment se desfășura infernal. Inamicul, puternic întărit peste noapte cu oameni și materiale, a deschis un foc de netrecut. Focuri de arme automate, artilerie, grindină de bombe aruncate din avion cădeau năprasnic asupra Regimentului, semănând moartea asupra ofițerilor, subofițerilor și trupei. Oameni și cai erau sfârtecați de mânia fierului inamic și aruncați de jur-împrejur, inclusiv în pomi unde rămăseseră atârnați ca spânzurații. Cai înnebuniți de groază, cu privirile rătăcite, cu picioarele rupte, se zbăteau sub greutatea samarelor răsturnate. Gemete de oameni răniți, horcăituri de muribunzi, unul cu burta sfârtecată încerca în disperare să-și adune de pe jos mațele, să le introducă prin ruptură, altul înnebunit alerga în neștire căutându-și pușca pe care o avea în mână, iar cei rămași în viață, mai lucizi, căutau liniștiți să descurce fiarele din carnea încă vie. Peste 500 de ostași morți și răniți a avut regimentul. Cred că e ușor de descifrat proporțiile luptei în care Regimentul 2 Dorobanți a făcut tot ceea ce omenesc a fost posibil pentru a-și îndeplini misiunea.
(va urma)
Lt. col. (r.) Gheorghe Bușe, secretar executiv al Asociației Naționale Cultul Eroilor „Regina Maria” – Filiala Județului Gorj (A.N.C.E.„R.M.” Gorj)
