Simțea mirosul ploii amestecat cu un parfum neștiut până atunci.
O răscolea și nu știa de ce. Se îmbrăcase cu hainele lui: un pantalon albastru și o cămașă de un portocaliu stins, ca un amurg ce sta să piară nemângâiat de nimeni, dincolo de orizont…
A stins veioza și s-a așezat la fereastră.
Un pocnet a spart liniștea pădurii și o umbră albă a trecut, rapid, ca o fantomă, printre copacii abia înmuguriți, pierzându-se în ceața dimineții.
Brusc a cuprins-o frigul, făcând-o să simtă o durere atroce în tot corpul…
S-a înfășurat în cămașa lui dorind ca el, cel ale cărui haine o îmbrăcau și al cărui miros se amesteca cu mirosul pielii ei, să fie acolo, s-o ocrotească cu brațele lui, să-i spună ceva, orice.
S-o mintă ca să se mintă și ea, că acel zgomot a fost doar o ramură ruptă de o pasăre care își căuta cuibul.
Dar ea știa…
Știa că uneori, noaptea sau în zori…și caii albi se împușcă…
Marieta Căprăruși
(fragment)
