Un colocviu sui generis între Zoe Dumitrescu Bușulenga și Iosif Sava pe tema generală Muzica și literatura. Scriitori români, vol. I, Cartea Românescă, 1986 și volumul al doilea, aceeași editură, 1987. Dialogul celor doi pe această temă vastă este tot atât de interesant, întrucât nu-ți dai seama când vorbește muzicologul sau filologul; ambii având cultură literar-muzicală națională și universală solidă, încât se confundă în parafraze unul cu celălalt. Singura distincție se face doar când Iosif Sava se adresează cu sintagama ,,Stimate Profesore”, iar distinsa doamnă rostește ,,Stimate Iosif Sava”.
Informația culturală (artă, istorie, știință, filozofie…), cu referire la climatul general cultural național și universal al epocii, opera literară și științifică completată cu momente/evenimente muzicale de la preclasici la moderni, este cvasicompletă.
Pe axa spațio-temporală de la Dimitrie Cantemir, prințul muzicii, la George Călinescu, meloman și practicant al artei sunetelor, scritorii menționați succint au scris și trăit intens sub mirajul minunilor Eutherpei, unii mai mult, alții mai puțin.
Dimitrie Cantemir, un Lorenzo de Medicii al nostru după opinia marelui G. Călinecu (G.C.), în calitate de filozof, romancier și istoric este precocupat și de muzica turcească. Inventează un sistem de notație muzicală cu semne alfabetice expuse într-o carte, socotind muzica otomană superioară celei europene.
Cântăreț de faimă în capitala otomană, teoretician și compozitor strălucit, culegător de melodii și interpret, D. Cantemir este un clasic al muzicii turcești, un deschizător de drumuri. Cunoaște muzica lui Gluk și Mozart care au abordat subiecte din viața celor cu credință în Alah : Pelerinii de la Meka și Răpirea din Serai.
Membru al Academiei din Berlin, Dimitrie Cantemir este socotit un spirit european prin talent literar și marea dragoste de muzică.
Alt mare scriitor, Nicolae Filimon, autorul romanului Ciocoii vechi și noi sau ce naște din pisică șoareci mănâncă, unele nuvele, rămâne în istoria muzicii în calitate de reputat critic muzical. A comentat cu profesionalism Lucia de Lammermmor, Traviata, Nabucodonosor, Bărbierul din Sevilla, Ernani, Bal mascat, Trubadurul… El nu poate fi comparat decât cu marii muzicieni ai epocii care făceau cronică muzicală de la Berlioz la Schumann. 12 ani a fost flautist într-o orchestră și pionier pe tărâmurile folcloristicii. În călătorie prin Europa, vizitează biserica din München și vizionează spectacole cu Lohengrin. Face prima mărturie despre Wagner în literatura română, invidiind talentul său literar.
A ascultat cu atenție compozițiile clasice ale lui Haidn, Bach, Mozart, Beethoven, Mendelsohn și Meyerbeer, apoi Rossini, Bellini, Donizetti-un nume de prim ordin în istoria literară și muzicală a epocii.
Pentru Ion Heliade Rădulescu, mare personalitate după D. Cantemir, autodidact, mare devorator de cărți(G.C) și ctitor de conștiințe, muzica este verbul veacului romantic sau verb al Germaniei ilustrat de uriașe personalități ale secolului al XIX-lea de la Beethoven și Schubert la Wagner, Brahms, Buckner și Mahler.
Beethoven, un romantic al clasicismului și un clasic al romantismului, este socotit de autorul Zburătorului esența istoriei și a sufletului germanic.
Interesant filogermanismul pe care-l promovează italienizantul Heliade Rădulescu!
Cezar Bolliac întreprinde studii referitoare la valențele educative ale publicisticii muzicale și, ca și N. Filimon, scrie cronici dramatice și muzicale. Scrie cronica la spectacolul cu Othello de Rossini (1845). ,,Rossini, acest Mesie al muzicii italiene-spune Bolliac-s-a măsurat cu Shakespeare”.
Octavian Lazăr Cosma în lucrarea Hronicul muzicii românești menționează în mod expres activitatea muzicală a multor scriitori români, între care și Cezar Bolliac, cronicar la opere italiene Bărbierul din Sevilla, Norma, Othello, Lucia de Lammermmor, Mazurca de Chopin, Invitație la vals de Veber, cronici înserate în publicațiile timpului: Curiosul, Foaie pentru minte, inimă și literatură, Gazeta Teatrului Național, Curierul românesc ș.a. .
În legătură cu Concertul lui Franz Liszt-zeul pianului-la București, cronicarul afirmă: ,,Dacă nu știi ce este divinul și infernul, ascultă Liszt”.
Dacă Filimon este un muzician care se luminează cercetând partitura și, dincolo de predilecțiile sale, își spune un punct de vedere avizat profesionist, Bolliac-bine s-a spus- este un amator inteligent.
Ctitor al revistei Albina românească cu suplimentul Alăuta românescă, cu mare merit în ceea ce privește înființarea Universității ,,Al. I. Cuza” și a Conservatorului filarmonic-dramatic, Gheorghe Asachi a fost și un animator muzical în epocă. În legătură cu Franz Liszt la Iași (1847) menționa: ,,Manevrele claviaturei sale sînt non plus ultra”. A tradus libretul la Norma de Bellini, iar în 1837 a scris drama Petru Rareș jucată și de soția și fiica sa, artiste de mare clasă. Articolul Muzica în România scris de Asachi are o mare înrâurire asupra creșterii și caracterului unui popor din cele mai vechi vremuri până în zilele de azi.
În acel context pașoptist, Mihail Kogălniceanu afirma: ,,Gh. Asachi este bătrânul care în vremuri rele s-a străduit pentru luminarea neamului său…a făcut singur mai mult decât toți moldovenii împreună”.
Interpret al paginilor de istorie a muzicii, Alexandru Odobescu socotește muzica drept complement esențial al erudiției. A comentat opere de Haydn, Weber, Bellini, Donizetti, Mozart. Adevărat om de geniu, a scris despre sonate, concerte, muzică de cameră, opera Fidelio, uverturile Egmond și Coriolan, Prometeu și nemuritoarele simfonii beethoveniene.
Celebra Pseudokinegetikos-un bric-à-brac literar-i-a folosit pentru a descrie Pastorala beethoveniană, simfonie cu program literar: semnele prevestitoare ale furtunii, furtuna dezlănțuită, natura după furtună, apariția soarelui. Aici natura vorbește tuturor. Al. Odobescu, un meloman de calitate care prețuiește suveran muzica.
Beiul de Samos, Ion Ghica, militează pentru educația și ridicarea intelectuală prin știință și artă. Vorbește despre cântecele de mahala și veselia grădinilor de vară. Apreciază pe scriitorul și primul critic muzical român Nicolae Filimon, drept “spirit cultivat, analic și adâncă știință muzicală”.
Mihail Kogălniceanu prezintă programul său muzical la clavir, vioară și teorie muzicală, la Berlin. Scrie o epistolă despre Opera din Berlin care, pe frontispiciu, are săpat în piatră pe Apollon, cele nouă muze și Orfeu care îmblânzește cu lira sa fiarele sălbatice.
În Hronicul muzicii românești, vol. III, Octavian Lazăr Cosma menționează faptul că pentru M. Kogălniceanu muzica populară este ,,imn sacru al naturii” care trebuie integrată în circuitul valorilor spirituale. Muzica și poezia este acordul de prim ordin al sufletului. Nicolae Iorga a vorbit despre ,,o epocă a lui Mihail Kogălniceanu”.
Referitor la Mihai Eminescu și muzica sferelor sau ,,cel ce cântă se dezmiardă”, a se vedea Muzica poeziei și poezia muzicii.(Gorjeanul, 9aprilie, 2019, p. 10)
I.L. Caragiale, prin antonomază, ,,melomanul desăvârșit”, în Moftul român din anul 1893 se autodefinea: ,,meloman, ureche, memorie și gust muzical bine dezvoltate”. Autorii evidențiază corespondența sa cu Paul Zarifopol, filolog, eseist, pianist, mare cărturar deschis spre arta sunetelor. Cu sufletul spre muzică, fredona pagini întregi din opere, din simfonii. Simțea mare nevoie să aibă pianul în preajma sa. Și-a transferat pianul la Berlin unde venea adesea Paul Zarifopol și Cella Delavrancea, ,,ciobănașul din Munții Vrancei”, spre a-i cânta la clavir. Caragiale era torturat că nu cunoaște semnele muzicale.
Cu Barbu Ștefănescu Delavrancea a ascultat Simfonia V de L. v. Beethoven și au terminat în lacrimi de emoție. Asculta cu religiozitate sonatele lui Beethoven. Despre Appassionata spunea: ,,Nu exprimă pasiunea omenească, este tumultul naturii întregi”. Preludiile și fugile lui Bach erau pentru el, ca și pentru Enescu aflat la Viena, “pâinea cea de toate zilele”. ,,Bach, părintele muzicii, sireacu! ce ne-am face fără el”.
Filobethovenianismul lui Caragiale este omniprezent. Pe birul său era permanent bustul Titanului de la Bonn. Cu Octavian Goga a ascultat Sonata lunii în satul Rășinari, ,,colo la poalele muntelui”, copleșiți de emoție. În vizită la Muzeul Beethoven, un ritual emoționant sui generis. Pe Haydn și Mozart îi socotește ,,bătrânii aceia totdeauna tineri”. Apreciază pe Schubert și Schumann pentru ,,delicioasele lieduri și pentru spontaneitatea și curățenia sentimentului”, dar mai ales pentru ,,parfumul lor fără prihană”. Opinii despre Brahms, Wagner și Ed. Grieg, ,,irezistibil” în dansurile norvegiene. Are opinii mai puțin favorabile despe Chopin și Cezar Franck. Face aprecieri în legătură cu compozitori și interpreți români: Florica Muzicescu, Cella Delavrancea, pianistul Dimitriu ș.a. Articolele sale pe teme muzicale apar în Ghimpele, Telegraful, Epoca, Moftul român…
Marele Car…este un ctitor cultural care înțelege că ,,nu poate exista viață intelectuală fără cea mai… artistică dintre arte…MUZICA”.
Prozatorul și diplomatul Duiliu Zamfirescu a receptat muzica ,,cu voluptăți de fior metafizic”. Iubitor al operelor italiene (Verdi, Bellini) și antiwagnerian prin influență franceză. “Bietul Wagner!…huiduit, fluierat și cu toate astea plin de geniu”. Elogii pentru Beethoven ca și I.L. Caragiale. ,,Muzica lui, dezlipindu-se de pământ, duce pe o rază de armonie suferințele și patimile omului către cer”. Apreciază artiști și scriitori precum Elena Teodorini, G. Enescu, Alecsandri, Grigorescu, Xenopol, Vlahuță, Iorga… Aplaudă Poema Română la Roma. Intrând în diplomație părăsește muzica în favoarea poeziei. Muzica dispare din publicistică, dar e prezentă în corespondența cu Duiliu Ioanin și Titu Maiorescu în care apare și ideea că Betheoven ar fi intenționat Simfonia X pe baza textului Faust de Goethe.
Olteanul Traian Demetrescu și Șt. O. Iosif, pe lângă pasiunea lor pentru muzica mare și Wagner, în poezie au exprimat simțăminte alese pentru arta sunetelor. Versurile lui Tradem pline de ,,o muzică melancolică și dureroasă” (C.D. Papastate). La ambii scriitori temele sunt, ca la toți artiștii universali, iubirea, viața, moartea.
Numele lui Iosif Vulcan este legat de revista Familia la care au colaborat Alecsandri, Bolintineanu, T. Cipariu, G. Coșbuc, Eminescu, O. Goga, Hașdeu, Iorga, Macedonski, Slavici, Vlahuță, D. Zamfirescu și mulți alții. A acordat în paginile revistei un rol important muzicii și educației estetice.
Nefiind cronicar muzical, în volumul Mărturii muzicale se prezintă ardoarea cu care un om de cultură, un militant social-politic știe să folosească muzica în bătălia pentru luminarea maselor, pentru ridicarea conștiinței naționale.
În Familia apar articole despre Berlioz și Liszt, articole dedicate concertelor lui Wachman și literaturii simfonice a veacului de la Eroica lui Beethoven la Tetralogia wagneriană. Referiri la formațiunile muzicale sătești. Este încântat de George Enescu care și-a dirijat Poema Română ce ,,vibrează de sentimentele noastre sfinte și anunță deșteptarea neamului românesc”. Ca violonist al concertelor lui Wachman și Beethoven, Sonata pentru violină în re minor de Bach, Concertul în si minor de Saint-Saëns, G.Enescu a fost chemat la rampă de 15 ori.
La 40 de ani de la apariția revistei Familia George Enescu a scris corul Odă lui Iosif Vulcan. Iosif Vulcan rămâne unul dintre cărturarii, condeierii care au înțeles locul deosebit al artei sunetelor în formarea conștiinței și sufletului național.
Mare cărturar moldav, A.D.Xenopol acordă muzicii un loc prioritar în preocupările sale. Muzica este un stimulent intelectual. O sonată de Beethoven stimulează câteva pagini de exegeză științifică După pregătirea muzicală din liceu a absolvit Conservatorul de muzică, apoi studii muzicale la Berlin cu pianistul Radecke. Xenopol era “muzicianul ale cărui degete erau obișnuite să umble pe clape în ceasuri libere”(N. Iorga). Prin intermediul muzicii a colaborat cu Titu Maiorescu și, ca și I. Vulcan, apreciază pe G. Enescu. ,,Cântecul său…stoarce lacrimi când atinge coardele”.
La Paris, Théâtre des Arts, G. Enescu acompaniază cele șapte cântece pe versuri de Clement Marot. În program, și alte piese cântate de Enescu: Suita nr 2, Sonata pentru pian și vioară, op. 6 în fa minor.
Alături de Gr. Antipa, V. Babeș, Gh. Marinesc, Pârvan, P. Poni,. N. Teclu, în anul 1916 Xenopol susține ca George Enescu să fie primit membru de onoare în Academia Română. În ziarul Evenimentul din Iași Xenopol scrie articole despre Ed. Caudela, Mezzetti și Mircea Bârsan. Despre Wagner afirmă că acesta ,,păcătuiește prin aceea că era și filozof” Preocupat și de folclorul românesc, A.D. Xenopol rămâne un geniu original al muzicii românești.
Cu ,,Teze și aniteze muzicale”, Camil Petrescu scrie excelente cronici muzicale într-un limbaj specific domeniului. În anul 1917 ia un interviu lui Ionel Brătianu dovedind o adâncă cunoaștere a vieții muzicale ieșene, a activității lui Enescu și a altor muzicieni români. În legătură cu Orfeu în infern de Offenbach scrie o cronică în care vorbește despre ,,melodii cuceritoare inspirate de un talent scânteietor”.
În programul de concerte de la Timișoara (1919) apar piese de Wagner, Brahms, Verdi, Dima, Grieg, Chopin despre care a scris cu talentul său inconfundabil. Alte cronici referitoare la Rigoletto de Verdi, Preludiu de Rahmaninov, Sonata în F-dur de Beethoven-o adevărată poemă de muzicalitate curgătoare și bogată în nuanțe.
Ca și Xenopol salută primirea lui Enescu în Academie în locul lui Iacob Negruzzi, secretarul Convorbirilor literare, însă rămâne nemulțumit de faptul că s-a comis greșeala de a nu fi numărat printre membri ei pe Eminescu și Caragiale.
Sufletul culturii-spune autorul romanului Ultima noapte de dragoste…-nu poate trăi fără cultură muzicală.
Marele istoric Nicolae Iorga, între multe altele, a luptat și pentru impunerea valorilor muzicale românești. La o jumătate de secol de la premiera pariziană a capodoperei enesciene Oedip (1936) și pătrunderea creației muzicale românești în lume, N. Iorga salută evenimentul în Neamul românesc. Invitat de corul Hora din Paris (1925) la un concert susținut de Ioan D. Chirescu, Nicolae Iorga face o strălucită expunere asupra muzicii populare românești și a studiilor unor folcloriști și compozitori români: Gavriil Muzicescu, D. Kiriac, Eusebiu Mandicevscki, Ion Vidu, Tiberiu Brediceanu. Are o apetență deosebită față de Bella Bartok pentru dragostea cu care s-a apropiat de arta românească.
În studiul Nicolae Iorga și muzica, Emanoil Ciomac prezintă concepția lui Iorga referitoare la rolul educației muzicale a maselor și rostul muzicii românești în context mondial.
,,Iorga este o istorie, Virgiliu, Sf. Paul și Beatrice laolaltă, care te conduce din infernul diplomelor până în raza celestă a viziunilor totale” (G.C.)
Tudor Vianu, mare înțelept, dornic de a pătrunde tainele lumii și gândirii umane, în Estetica sa prezintă zeci de pagini de studii pe teme de estetică, iar în Jurnal, pagini autobiografice și un studiu esențial Beethoven în istoria culturii moderne. De asemenea, prezintă o pagină despre muzica militară care cânta în parcurile Giurgiului arii din opere și operetele timpului.
La studii, Viena și Berlin, participă la concerte simfonice. Ascultând pe Beethoven înțelege cum se ivește bucuria din durere, iar viața are un sens eroic.
Un eveniment memorabil. Alături de compozitorul Ion Dumitrescu și alți oameni de cultură a instalat o placă a amintirii pe casa unde a locuit George Enescu când era student la Conservatorul din Viena. Atunci muzicieni eminenți au cântat Octuorul lui Enescu. Peste tot, în călătoriile sale prin lume, Tudor Vianu frecventează sălile de concert unde ascultă concertele lui Herbert von Krajani, operele Othello de Giusepe Verdi și Tristan și Isolda de Rchard Wagner. Are o predilecție anume pentru balet care-l apropie de Arghezi și Călinescu.
Finalizăm observațiile noastre cu nimeni altul decât cu marele George Călinescu, o personalitate complexă, ,,un frenetic amant al Eutherpei” ca și M. Proust și Thomas Mann. Autorul Enigmei Otiliei și al Bietullui Ioanide cânta la vioară piese proprii sau cu deosebire Vivaldi, Bach, Mozart. În casa lui se văd partituri muzicale și multe cărți despre muzică. Întreaga operă literară, critică, publicistică, eseistică este încărcată cu considerații muzicale. (Cartea nunții, Principii de estetică, Bietul Ioanide…)
Scrie 34 de articole despre muzică și balet. Face distincții nete între concepte: muzica oglindește omul ca toate artele (umanismul marii muzici). Muzica este construcție de sunete, iar poezia-o muzică de idei. Pentru G. Călinescu există muzica pură și una ,,edulcorată” de programatism. Muzica instrumentală e muzică pură fiindcă descripția, narația și argumentația sunt abolite. Muzica lui Bach este pură, geometrică, absolută. Ea cere din partea ascultătorului un efort de sublimare în limitele posibilului.
În volumul de versuri Laudă lucrurilor leagă structuri encomiastice închinate iubirii și elitelor comice, Enigma Otiliei este înfierată de goetheanul ,,etern feminin”, iar Bietul Ioanide reprezintă o variantă contemporană a mitului construcției.
George Călinescu cunoaște creațiile compozitorilor de la Bach la Enescu. Bach, Haendel, Mozart sunt de un lirism tulburător. Scrie rânduri emoționante despre arta coregrafică (Lacul lebedelor, Baletul de la Leningrad, Giselle…) Baletul este arta cea mai apropiată de muzică. În artiolul Dirijorul vorbește despre George Georgescu, Mircea Basarab, Constantin Bugeanu, Vasile Jianu și unii virtuozi precum David Oistrah, Enrico Mainardi, Carlo Zecchi. Promotor al creației valorilor naționale, în anul 1931 realizează un portret neegalat al lui George Enescu în Adevărul literar și artistic. “Orfeu narcotizând pădurile sau Amfion care clădea Teba în sunetul lirei. Enescu este liniștea muzicii antice în stil divin. În violina acestui paysan du Danube răsună strălucirea lirei lui Orfeu”. Muzica vibra tot timpul în el. Ascultarea și practicarea muzicii n-a fost pentru Călinescu o violon d´ingres. El vedea în această îndeletnicire o pârghie morală a existenței. Teoretician al inefabilului, Călinescu a văzut și în muzică o expresie a acestor trăiri ce nu pot fi altfel rostite decât prin melodii, armonii, ritmuri. În Cronicile optimistului face referiri la “muzica ușoară” foarte greu de digerat de către urechile fine mai cu seamă din pricina unor anoste texte literare. Iată cum situațiile și circumstanțele muzicale românești prezentate mai sus sunt menite a contrazice opinia lui Romain Rolland, unul dintre cei mai mari exegeți ai creației beethoveniene, care afirma aproape sentențios: ,,Tipul omului de litere muzician e atât de rar în țările latine”. (Goethe și Beethoven).
Marin I. Arcuș
