După căderea comunismului în decembrie 1989, România a intrat într-o îndelugată perioadă de tranziție politică, economică, socială și culturală, considerându-se, în opinia majorității cetățenilor săi că prin generarea noilor reforme se urmăresc alte idealuri, puse în slujba binelui și propășirii țării și neamului românesc.
Din păcate, nu a fost să fie ceea ce ne-am dorit cu toții și astăzi trăim într-o stare de lâncezeală și pe mers al societății rătăcit, involutiv, care a adâncit în primul rând criza morală, frustrarea oamenilor și stingerea atașamentului național, cu precădere pe segmentul populației tinere. Or, ca o primă soluție pentru înlăturarea crizei menționate și o regenerare spirituală și morală a societății, o reconfortare a sufletului românesc, este și va trebui să fie școala, cu rolul său instructiv-educativ definitoriu, cu precădere pentru formarea generațiilor prezente și viitoare, asigurându-le pregătirea pentru viață, cu idei nobile și generoase, modele în societate și cu dorința de a împlini nevoile simțite de popor, în special de a contribui la ridicarea morală, cultural-civică și economică a țării. Evident că aici trebuie să vorbim, fără îndoială, despre rolul și obligația colectivelor didactice din unitățile de învățământ, având aici o adevarată și bogată istorie a școlii românești, scrisă de acești minunați luminatori ai atâtor generații de copii și tineri de pe întreg cuprinsul României, de-a lungul timpului. Iar dincolo de munca lor la catedră, instruind temeinic elevii și sădindu-le în suflet dragostea de țară și neam, dascălii aveau să fie și prin activitatea lor extrașcolară modele de viață și purtători de idealuri naționale, pentru care au scris pagini glorioase de eroism în luptele strămoșilor noștri, pentru emancipare și unitate națională.
Și sunt numeroase exemple grăitoare în această privință, când cu arma în mână au
luptat pe fronturile dobândirii independenței și reîntregirii țării, devenind în același timp flăcările nestinse nu doar ale conștiinței naționale, ci și ale oștirilor și soldaților români, în timpul crâncenelor bătălii contra dușmanilor cotropitori. De pildă, în timpul războiului pentru reîntregirea României, numai din Gorj, au fost concentrați 140 învățători, mare parte dintre ei fiind proaspeți sublocotenenți de rezervă, după cum Ministerul de Război de la acea vreme primea încă numeroase cereri din partea învățătorilor și profesorilor, să fie înrolați în armată pentru a-și apăra țara. Din păcate, prin mobilizarea învățătorilor sistemul de învățământ avea să fie dereglat, iar pentru continuarea cursurilor școlare a fost nevoie să se apeleze în foarte multe situații la suplinitori din rândul soțiilor, fiicelor, ori rudelor celor plecați pe front, mai exact pe aceia care aveau câteva clase secundare sau profesionale, cu atestat ministerial. Putem să dăm aici și câteva exemple de dascăli și profesori gorjeni care au mers la luptă, făcându-și datoria față de patrie, unii dintre ei căzând eroic pe câmpurile de bătălie, anume: Tiberiu Popescu, Stelian Sterescu, Augustin Crainic, Victor Popescu, Petre Popeangă, Ștefan Bobancu, Ion D. Isac, Atanasie Patica și încă mulți alții.
În același timp, dăscălimea, ținându-se departe, atât cât a fost posibil, de politicianismul vremurilor trecute, a înțeles că dincolo de obligațiile școlare, are și menirea de a cultiva actul de cultură și a răspândi cunoștinte și deprinderi profesionale din diverse domenii în rândul populației, în special la sate unde analfabetismul era fenomen de masă. Și în acest sens, de-a lungul timpului, dascălii Gorjului au fost exemple demne de urmat, fiind promotorii unor interesante și mai ales utile acțiuni culturale, materializate prin apariția unor societăți și reviste culturale, manuale școlare, biblioteci și muzee, desfășurarea serbărilor populare unde predominau corurile și recitările de poezii patriotice, adesea însoțite de expozeuri pe diferite teme ale unor intelectuali de marcă. Și tot învățătorii de pe meleagurile Gorjului istoric și pitoresc au contribuit după putința lor la ridicarea unor localuri de școală, dotându-le cu cele necesare procesului de învățămant. Avem, între altele, exemplele de la Runcu, Novaci, Bumbești Jiu și Cartiu, existând înscrisuri, bunăoară despre o frumoasă reuniune din luna mai 1898 în satul Cartiu, unde se marca punerea pietrei de temelie a actualului local de școală, dar și al unei biblioteci sătești. Și nu este lipsit de importanță a adăuga și aici stăruința unor vrednici dascăli gorjeni pentru luminarea satelor, dar nu numai, amintind între alții pe Constantin Stanciovici-Brănișteanu, Iuliu Moisil, Ștefan Bobancu, Alex. Ștefulescu, Ion Popescu Voitești, Ghe. Dumitrescu- Bumbești, Ion D. Isac, Ion Haiducescu, șamd.
Acum, reîntorcându-ne la ceea ce ne doare mai mult, adică la slaba calitate a sistemului de învățământ post-decembrist și la dispariția în mare parte a motivației didactice, a dezinteresului manifestat în pregătirea tinerilor și în promovarea atașamentului național vizavi de nevoia regenerării morale a societății românești, progresului cultural-științific și economic al țării, putem spune că principala vină pleacă tot de la sistemul politic, imoral și în criză, care macină de treizeci de ani încoace și învățământul românesc. Apoi, orice reformă în educație este bine venită, dar cu o condiție, să răspundă oportunității, calității și eficienței actului instructiv-educativ. Numai că în România, după dec.89, s-au experimentat tot felul de pseudo-reforme aduse din afară și care nu au nicio tangență cu principiile fundamentale care trebuie să stea la baza procesului de învățare pe structuri, cicluri și forme de învățământ, fiind în același timp departe de realitățile și interesele în asociere ale țării, de mobilitatea cerințelor cu privire la ridicarea științifică a nivelului de pregătire și civilitate școlară. Și de aici ne lamentăm mereu de nereușite profesionale și “produse” finite, dar ne încăpățânăm să trăim doar într-un mental egoist, care nu are nicio șansă, ci dimpotrivă, la a propulsa învățământul spre performanță și România spre dezvoltare și bineînțeles o viață mai bună pentru națiune. Altfel spus și până la urmă, blocajele apărute în derularea actului instructiv-educativ se leagă de implicarea brutală a politicului în viața școlii și de aici o legislație școlară stufoasă, ambiguă și instabilă, nu în ultimul rând păcătuim prin incompetențe manageriale, în special de la cei care de 30 de ani încoace conduc Ministerul Educației Naționale. Cu mulți ani în urmă marele dascăl și om de cultură Spiru Haret, în cele trei ministeriate în educație, a reușit mai bine decât oricare altul să pună pe picioare învățământul românesc, ceea ce avea a-l impresiona și determina pe Nicolae Iorga, să-l considere la acele vremuri, pentru reformele din învățământ “marele ministru român și om de bine”.
Într-adevar, modul în care ministrul Spiru Haret a reușit să armonizeze principiile fundamentale ale psiho-pedagogiei la realitățile învățământului românesc a fost nu numai de apreciat, dar aveau să fie acceptate și aplicate cu un real succes și în alte țări, cu precădere din sud-estul și centrul Europei. Mai mult decât atât, multe elemente din legislația și reformele haretiene sunt și astăzi de actualitate și implimentate în sistemele învățământului european, dar din păcate mai puțin în cel românesc, actualmente sufocat de tot felul de experimente importate de aiurea, care practic au bulversat până la simulacru nivel cognitiv și educațional al procesului de învățământ. Au coborât dramatic competențele profesionale și evident calitatea activităților didactice, rupte în mare parte și de tradiția glorioasă a școlii de odinioară și deopotrivă făclia mereu aprinsă, de luminare și conștientizare național-patriotică a poporului român. Altfel, mai poate cineva să conteste faptul că pe timpul ministeriatului lui Spiru Haret s-au construit în România peste 2000 locauri de școală și s-au creat aproape 2500 posturi noi de învățători, a scăzut mult numărul analfabeților în mediul sătesc, sporind la peste 300.000 numărul copiilor școlarizați, s-a venit în sprijinul cadrelor didactice, înființându-se bănci populare și asociații economice comunale, facilitându-se cumpărarea de pământ și alte bunuri materiale pentru învățătorii satelor și familiilor acestora. Altfel spus, s-au creat condiții mai bune în sistemul de învățământ, iar prin stimularea activității didactice și ridicarea calificării, rolului și prestigiului învățătorilor și profesorilor, învățământul românesc avea să devină principalul factor al progresului cultural și economic al țării. Nu în ultimul rând, în interiorul sistemului, pentru o bună stabilitate și funcționare a procesului instructiv-educativ, s-a pus accentul pe îmbunătățirea legislației și regulamentelor școlare, programelor analitice, manualelor și metodologiei de predare, introducandu-se și ore de activități culturale și de practică agricolă. Astfel, elevii deveneau parte activă la ridicarea culturală și materială a comunităților locale, fie prin serbări și șezători publice, sau mici producători model, învățând tehnicile agricole primare în grădinile și fermele școlare. Așadar, sunt doar câteva aspecte legate de modul în care s-a înțeles la acele vremuri organizarea învățământului modern românesc (sfârșit de sec. XIX- început de sec. XX), Spiru Haret dovedindu-se a fi și astăzi cel mai mare reformator român în domeniu. Și mai trebuie subliniat un lucru și anume că principiile și ideile sale în reformarea școlii românești nu au avut un caracter sectar, ci au fost puse în practică și printr-un contact permanent și de cunoaștere cu școala europeană, Haret, între altele, având și studii cu un doctorat la Sorbona, în Franța.
Desigur, referitor la tema pusa aici în dezbatere, poate și trebuie să trezeasca discuții și comentarii, câtă vreme vorbind de importanța învățământului, acesta trebuie privit nu ca un scop, ci ca un mijloc al instrucției și educației școlare, potrivit cu interesele și nevoile naționale. Este adevărat că societatea românească a suferit în toată această perioadă, de peste un veac de existență, schimbări evolutive majore de conținut, progrese tehnico-științifice și de cunoaștere, de mentalitate și atitudine cetățenească, nu în ultimul rând în privința mutațiilor politice, economico-sociale, atât din interior cât și în contactul cu lumea din exteriorul țării. Or, toate acestea laolaltă, nu aveau cum să nu influențeze mersul și rosturile școlii românești, atât în structură și organizare, cât și în privința modernizării, perfecționării și eficientizării întregului sistem de învățământ. Bineînțeles corelat de fiecare dată cu strategia națională de ridicare profesională, morală, economică și culturală a propriei națiuni. Din păcate, astăzi, așa cum mai spuneam, școala românească este mai degrabă într-o stare de involuție, cu speranțe slabe de regenerare calitativă și morală. Am făcut unele referiri și la cauzele care au provocat o asemenea regretabilă și mai ales îngriorătoare situație. Dar înainte de toate, criza morală care nu se mai sfârșește, bulversând întreaga societate românească, este și diagnosticul principal al afecțiunii cronice de care suferă de prea multă vreme sistemul nostru de învățământ. Practic am rupt școala de idealurile și trebuințele naționale, au fost spulberate tradițiile și motivațiile de interes, conștiință și atașament, deopotrivă a formatorilor și generațiilor de elevi, cu atât mai mult cu cât situația critică și fără semne reale de redresare a economiei și viții politice din țară, determină dorința și exodul masiv al tinerilor, cu precădere cei mai bine instruiți, evident plecând în Apus și călăuziți de un standard de viață mult mai bun. Și apoi cine ar fi crezut că în anul de grație 2019, adică la peste un veac de la reformele lui Spiru Haret, învățământul din România ca exponent principal, este atât de departe de înfăptuirea obligațiilor sale privind luminarea națiunii prin știință și cultură, iar pilda dascălilor de odinioară nu-și găsește locul într-o societate bulversată de o politikie scârboasă, de pată neagră pe obrazul democrației, care prin tentaculele ei veninoase macină de atâția ani întunecați de ură și interese obscure dezvoltarea țării, libertatea adevarată și unitatea națională statală.? Și să ne gândim bine, în momentele noastre de reflecție, dacă în astfel de condiții vitrege și de haos permanent, școala românească mai are vreo șansă de revenire la nobila sa misiune, în special pentru tineretul din zilele noastre și a generațiilor care vin, asumându-și menirea în interesul țării și poporului român. Or, la nivelul responsabilităților autorităților statului român să se fi uitat esențialul învățăturii și mai exact, ceea ce spunea filosoful francez Gaston Berger, anume că: “Școala nu poate avea decât două scopuri. Primul e să dăm copilului cunoștințele generale de care, bineînțeles, va avea nevoie să se servească în viață: aceasta este instrucția. Cealaltă, e să pregătim copilul de azi pentru omul de mâine și aceasta este educația”.? În fine să încheiăm cu o completare și din gândirea celui care a fost marele om politic și de stat – Nelson Mandela (RSA), care, vorbind la rândul lui despre școală ca instituție de stat, sintetiza tot atât de bine rolul acesteia oriunde în lume, adică: Educația e cea mai bună armă pentru a schimba omenirea”. Și atunci, oare, este atât de dificil ca autoritățile statului și slujitorii școlii, nu în ultimul rând familia, să-și îndeplinească rolul și obligațiile de educare a generației tinere, ce implică evident responsabilități naționale majore, dacă se dorește o dezvoltare durabilă și prosperă a societății românești…?
Prof.VASILE IROD
