3. O atmosferă de nou roman
„Ciclul extatic” este o altă faţă a poliedrului diversităţii volumului „Turnul lacrimei”, diversitate nu numai în conţinut, dar şi în formă. Mai amplu decât celelalte, e o succesiune de poezii de o mare varietate prozodică, poezii ce poartă titluri scrise cu majuscule, unele fiind în genul cristalelor din poemul ciclu şi chiar mai lungi decât poezia-cristal pe care o titrează.
E o interesantă inversare formală, în care titlul lansează ideea, iar poezia, uneori chiar e terţină, pare a o întregi: „UNEORI CA SĂ SUPRAVIEŢUIEŞTI ÎŢI LAŞI CUVÂNTUL SĂ TE ÎNVĂLUIE CA O COCHILIE AŞA PĂCĂTOS CUM EŞTI.
Am dezrobit din lacrimă un cal/
atât de alb, năpraznic, ideal.”.
Începutul „Ciclului extatic” e o invitaţie a poetului adresată sieşi şi altor „suspendaţi în Turnul lacrimei” de a se îndrepta „acolo jos” spre soldaţii „urlând că lupta lor e dreaptă”.
Urmează o atmosferă de „nou roman” sublimată în care poetul se zbate pentru „ieşirea din pustietăţi”.
„Implicare în real” e o intrare într-o lume aflată sub semnul curgerii spre „timpul de patimi”, o lume ce oferă doar „reţete contra extazului” şi care dă „senzaţia că pasul următor e în haos”.Un amestec de mit, legendă, joc de copil, oglindă, vis, mister creionează un univers în centrul căruia se află „eonul” ce poate invoca lumina divină şi mânui „busola” după ce se va fi văzut în oglinda lunii şi a templului. Oedip, Orfeu, Phemos alcătuiesc o triadă ce-i asigură poetului purificarea prin suferinţă tragică, tăria vrajei pe care şi cunoaşterea şi a celeilalte lumi, salvarea de la moarte prin cântec.
Motivul florii capătă în acest ciclu o simbolistică aparte.
„Florii Florilor” ridicându-i-se un templu uriaş în centrul căruia tronează „Crinul” „păzit de oaste a întreagă”. Asemenea lui Dionis, din nuvela „Sărmanul Dionis” a lui Eminescu, poetul simte „vuietul greu al unei prăbuşiri şi un cer de smoală” după ce a încercat să-şi întindă mâna „deasupră-i”.Motivul umbrei adaugă noi încărcături la eşafodul de semnificaţii al volumului. Ca şi Dionis, poetul încearcă „magia” cifrelor, „umbra Şaptelui” asigurându-i forţa creatoare a ficţiunii. Transfigurarea umbrei în om „trăind în bună pace cu Moartea şi cu Viaţa” nu dezleagă misterul pentru că „nu-şi întoarce faţa” nicidecum.
4. Lacrima: Semn al Harului
În avatarurile multiple ale celui neostoit însetat de cunoaştere şi de certitudine, un soclu solid pare a susţine un alter ego de esenţă divină – eonul, „apologia contemplaţiei”, „însoţitorul generos”. Fiinţa fizică va suporta „violenţa crinilor negri” şi va merge spre expiere, aceasta fiind sugerată de „scheletul” „pe stânca pustie”, de „căderea de frunză”, de „prăbuşirea” de zid. Dacă luăm în seamă şi asocierea iubitei „că nu mai ascultă vuietul luptei” („DIAGRAMA CONSEMNATĂ DUREROS DE LUCID ÎNTRE O CĂDERE DE FRUNZĂ ŞI UN ZID PĂRĂSIT”) ne ducem cu gândul la „Dăscăliţa” lui Octavian Goga.Cei salvaţi vor fi: „eonul”, „umbra” şi „poemul” ce se vor restitui „marelui logos” – altă ipostază a divinului.
Cerând „genunei să-l absoarbă” după ce se va fi asigurat de nemurirea „poemului” său, poetul se arată preocupat de „viitoarea perspectivă a Ochiului” „polenizat de un înger căzut”.
E o altă reîncarnare – a câta oare? – în stadiul căreia va încerca noi forme de luptă pentru destinele omului.
„Legea trecerii” începe cu un motto ce include motivul oglinzii: „Lacrima este oglinda în care creatura vede chipul Creatorului său”.
Metafora „oglindă” sugerează aici narcisismul prin suferinţă, idee accentuată în primul poem al acestui ciclu („Prin transfigurare deplină”) unde autorul se-ncumetă, parcă, să definească „lacrima”. Aceasta e văzută ca „mântuire”, „urcuş” dinspre „noaptea păcatului” spre „lumina Dumnezeirii”, „umilinţă”, „răscumpărare a sufletului”, „împăcare” şi „unire” cu Domnul, un neîntrerupt dialog între „creatură” şi „Creator” „prefigurare” a ieşirii spre „desăvârşire”. Pocăit, răzvrătitul a ales urcuşul „Muntelui rugăciunii”, lăsându-se răstignit ca un Iisus „pe Crucea rugăciunii, în Turnul Lacrimei”, aflat în marele şi curatul „Templu” al cunoaşterii de sine, „pe axa existenţei întru şi în Dumnezeu”.
Transfigurarea deplină are drept urmare reînscrierea pe orbita Divinităţii supreme, regăsirea sinelui, cunoaşterea paradisului primordial şi toate acestea nu se pot realiza decât prin „lacrimă” – semn al harului.Ca şi Tudor Arghezi, Ion Popescu-Brădiceni se simte atins de harul divin, „ruptul din Soare”, de aceea el e mereu răscolit de un „dor nepământesc”, de tânjirea după divin. „Turnul divin” ridicat de „Ioan Scărarul” ca simbol al împăcării cu Domnul e rodul unor „grele lacrimi”.
În imensitatea timpului, poetul se angajează să respecte legea trecerii, înţelegând prin aceasta retrăirea unui nou ciclu biologic de la stadiul de sămânţă.
Ajungerea la această stare se datorează condiţiei sale de Arheu revoltat care, cerând preamult, se prăbuşeşte, dar îşi păstrează esenţa, fapt ce-l determină să-şi asume noua postură („Sămânţa”, „Arheitate”).Suportul seninătăţii sale în faţa „apusului de soare” îl constituie apa „Sfântă” din izvoare pe care el o bea ca pe un antidot la încercările „făpturilor acelea” de a-l înconjura cu multă vorbire. Pe lângă apa „mereu salvatoare”, precum apa vie, din basme, şi cuvântul este elementul miraculos la care poetul apelează (… „tu însuţi cuvântă târziu la apusul de soare”).Ajungând în templu, el trăieşte experienţa viziunii procreării de către „valul de lumină” a „făpturilor” ce vor fi trimise în „lumea celor puri”.
5. Veghea simbolurilor totemice
„Scurt tratat asupra sufletului-umbră” are tot un suport mitic, plecând de la un citat din „Tratatul de istorie a religiilor” al lui Mircea Eliade, din care reiese că „sufletul-umbră”, destinat să dispară în moarte, ia drumul emigrării în alt individ sau pe cel al metamorfozării în totem.
Asistăm la un proces (sub semnul „luminii”) de schimbare a gărzii cereşti, atrăgând după sine căutarea noii identităţi.
Temeiul izbânzii îl asigură fidelitatea faţă de umbră care rămâne credincioasă în orice împrejurare. Febrilitatea intervenţiei celeste este simţită ca o purificare şi procreare:
„Fluidul Cerului de Aur
prelins pe umbra unui taur
devine purpură.
Cresc arbori însoţiţi de-un laur
Închisă-n Marele Tezaur
lumina cântă.”
Simboluri totemice (taurul, vulturul, crinii) veghează mulţimile care „cer îndurare” şi aşteaptă „să li se arate Marele Semn”.
Acesta însă nu vine, „roiul de albine” – emanaţie celestă, îşi caută locul, dar nu se opreşte, rostul său fiind mult mai adânc, aşezarea în acest spaţiu ar presupune „hierofanie” ce ar învigora mulţimea care ar urma să slăvească „fără-ndoire pe-atotputernicul Soare”.
Urmează un scurt poem în proză cuprinzând frământările poetului aflat sub semnul lacrimei şi „sub jurisdicţia Lunii” pentru găsirea esenţelor pure care să-i statueze o nouă existenţă. Semnificativă este „roua” ca motiv al purităţii, „cea mai curată instanţă a apei”.
Simţindu-se pătruns de esenţa divină structurată în cinci dimensiuni reprezentând tot atâtea femei diferite („femeia de aur”, „femeia de marmură”, „femeia de lotus”, „femeia de umbră”, „femeia-văzduh”) poetul încercă să cuprindă „femeia” ca jumătate a cuplului, a totului de emanaţia divină, dar constată cu durere că această alternativă nu există şi jalea îi sfâşie inima, iar iluzia că s-ar putea împlini pe această cale se prăbuşeşte.
Trezirea e dureroasă, poetul redevine „omul răsărit în Pustie”, pradă scorpionilor, simţind sub picioare „pietrele arse de soare” şi iarba „suportând fericită umbra uriaşă a TURNULUI ţâşnit din pământ”.Într-un tablou de cataclism universal cu pământul care se cutremură tulburând pacea lumii, cu cerurile topindu-se, cu soarele ameninţând să cadă în gol şi norii prăvălind „uriaşe perdele de ploaie”, este înfăţişat omul, pendulând între „moarte” şi „nemoarte”. şi invers, ţinând calea Domnului şi încercând să împiedice năruirea universului.
Paralela copil-adult, cu cele două universuri incompatibile, adânceşte drama poetului care se va vedea, în final, alungat „de pe creasta de aur a copilăriei”.
Lumea copilului asociază florile, iedul alb, cel de-a doilea univers, spânzurătorile, florile ofilite, cerul cu nori, fiara.
Neputincios în faţa atâtor enigme, părăsit de umbra care nu mai vrea să-l însoţească şi de boul totem ce se îndepărtează de el, poetul îşi „aşteaptă rândul” să intre sub ocrotirea „păsării de argint” care coboară blând din înalt.În ultimul ciclu al volumului „Al doilea Eden”, asistăm la un fel de „facere a lumii” într-un spaţiu în care un „Ion şi o Ioană”, un fel de Adam şi Eva din biblie, „se-mbrăţişează caşti întru rodire”, refăcând povestea primilor oameni, mai puţin scena muşcatului din fructul oprit.
Mărul, neputându-se apropia de Soare, „putrezeşte într-o margine de humă”, din esenţa sa „răsărind fecioara-lună”.
Concluzii. Un imn închinat Omului
Ultima parte a acestui ciclu şi a cărţii vine să încununeze opera în totalitate.
E o succesiune de terţine şi catrene, cu versuri mai lungi sau mai scurte, traducând stările unui spirit frământat de grija de a-şi statua un rol, sieşi şi celorlalţi în imensitatea timpului şi a spaţiului. Se încearcă imaginarea şi a altor prelungiri spirituale, dincolo de pragul biologic, pe eşafodul atâtor credinţe şi mituri cunoscute.Cartea se constituie şi ca un imn închinat Omului şi Poetului vizionar care caută esenţele, matca pură, ajungând chiar la sacrificiul suprem, suportând dureroasa „reîntoarcere în natură”.Desigur, valenţele ciclurilor componente ale volumului de faţă sunt multiple. Eu m-am mărginit să subliniez câteva dintre ele care mi s-au arătat la o primă lectură. Recomand cu căldură cartea, nu numai pentru frumuseţea versurilor, dar şi pentru interesul pe care ea îl prezintă sub aspect filozofic şi sub acela al asumării unui rol într-o lume cu atâtea necunoscute şi ciudăţenii. Varietatea şi profunzimea tematică şi a ideilor comportă o haină expresivă originală, concentrată, brodată cu perle metaforice şi simbolice de excepţie.
Prof. Dumitru Bondoc
