În Duminica a 7-a după Rusalii, Ap. Romani 15, 1-7; Ev. Matei 9, 27-35 (Vindecarea a doi orbi şi a unui mut din Capernaum), la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie, ni se înfăţişează minunea unor vindecări binecuvântate ale celor doi orbi şi a unui mut care-și recapătă darul vorbirii, mai ales că momentul redat are un efect imediat, de cascadă, provocând uimirea poporului, a mulţimilor care consideră că «niciodată nu s-a văzut așa ceva în Israel», dar, în același timp, vedem cum se manifestă și invidia cârtitoare şi înveninată a fariseilor care marşau cu cerbicie pe sloganul «cu domnul diavolilor scoate pe diavoli», cu atât mai mult cu cât desăvârşirea acestui text biblic, un duplex evanghelic al minunilor legate de redobândirea vederii și a vorbirii omeneşti, are alura unui abstract destinat să contextualizeze și să prezinte legătura dintre propovăduirea Evangheliei Împărăției Lui Dumnezeu şi viaţa oamenilor, peste tot în cetăți și în sate, mai ales că tămăduirea tuturor celor bolnavi prin Cuvântul și lucrarea Lui Dumnezeu devine şi mai elocventă, atunci când mărturisim cu toţi că: «Pentru aceasta a fost trimis Mântuitorul Hristos, ca să ne arate că a venit doar ca să facă bine și ați văzut că nu a așteptat pe cei bolnavi să vină ei la El, ci El Însuși S-a grăbit spre ei, aducându-le o îndoită binecuvântare: Evanghelia Împărăției lui Dumnezeu și tămăduirea bolilor lor. Și ca să facă acest lucru a mers peste tot, fără a ocoli chiar și cel mai mic sat», aşa cum se exprimă cel atât de plin de har, inegalabilul Sfântul Ioan Gură de Aur în Omilia 32, 3 la Sf. Ev Matei, ca o certitudine că Dumnezeu ne îndeamnă să devenim Trupul Său tainic, Biserică sfântă, mâinile iubirii milostive a Mântuitorului Iisus Hristos!
«Iisuse, Fiul lui David, miluieşte-ne pe noi!» (Matei 9, 27)
Prin urmare, în Duminica a şaptea după Rusalii, Mântuitorul Iisus Hristos era prezent în acelaşi Capernaum, înconjurat de oameni dornici să-I asculte cuvântul şi să vadă vreo faptă minunată, pe unii dintre aceştia să-i întărească în credinţă, pe când alţii, care se dovedesc neîncrezători şi farisei, vedem că sunt prezenţi doar din curiozitate şi gâlceavă. De aceea, supărat pe această cerbicie a multora dintre cei ce-L urmau, Mântuitorul spunea: ,,Neamul acesta cere semn; dar nu i se va da lui, decât semnul lui Ioan proorocul” (Luca 11, 29), când El va şedea cu Trupul Său în mormânt, asemeni proorocului în pântecele chitului. Deci, iată-L pe Mântuitorul Hristos ieşind din casa în care tămăduise paraliticul, iar imediat veneau doi orbi care se ţineau după El şi strigau: «Miluieşte-ne pe noi, Fiul lui David» (Matei 9, 27). Sf. Ev. Matei nu ne spune dacă cei doi erau orbi din naştere sau aveau această meteahnă de pe parcursul vieţii, dar, ceea ce ştim şi afirmăm cu certitudine este că ei se apropiau de Mântuitorul cu ochii inimii, deschişi şi luminaţi de credinţă, după cum vom observa pe parcursul relatării, deoarece, în vreme ce majoritatea semenilor lor vedeau fizic, cu ochii sufletului rămâneau orbiţi datorită necredinţei şi împietririi inimii lor. De aceea, supărat pe orbirea spirituală a iudeilor, care în zadar cereau semne şi minuni, Mântuitorul le reproşa: ,,De n-aţi fi văzut minunile pe care le-am făcut, păcat nu aţi avea. Dar acum, nu mai puteţi să aveţi cuvânt de apărare!”, deci, un motiv de cârteală şi neîncredere. Cât de surprinzător este un astfel de contrast? Oare, de unde ştiau aceşti orbi că Mântuitorul este Fiul lui David sau Acela pe care Îl aşteptau ca Mesia? Cu siguranţă, că auziseră şi ei că Mântuitorul Hristos redase vederea altor orbi, tămăduise surzi, îndrăciţi, leproşi şi chiar pe unii îi înviase din morţi, iar aceste minuni puteau fi săvârşite numai de către cineva care are o putere dumnezeiască! Dar, dacă în Vechiul Testament, profeţii cereau Preaînaltului Dumnezeu fapte minunate pentru cei neputincioşi, Iisus Mântuitorul, vedem că lucrează cu propria Sa putere dumnezeiască, mai ales că acest adevăr este destul de limpede observant, chiar şi pentru aceşti doi orbi, care înţeleg că numai prin venirea lor la milostivirea Mântuitorului Hristos, vor putea vedea cu adevărat. Devine relevant momentul în care cei doi orbi se apropie de Mântuitorul cu ochii inimii deschişi, şi aşa încep a striga către Dânsul, cerându-I milă: «Iisuse, Fiul lui David, miluieşte-ne!» (Matei 9, 27). În aceste condiţii, va avea loc un scurt dialog între Mântuitorul Hristos şi cei doi orbi: ,,Credeţi că pot să fac aceasta (să vă redau vederea fizică), Îl întreabă ei pe Mântuitorul. «Da, Doamne», I-au răspuns ei. Atunci El S-a atins de ochii lor şi a zis: ,,După credinţa voastră fie vouă!” (Matei 9, 28-29). Şi Sfântul Apostol şi Evanghelist Matei ne spune cum îndată credinţa lor s-a verificat, deoarece: «S-au deschis ochii lor» şi au început să vadă (Matei 9, 30). Era un fel de verificare a credinţei ce-o aveau, pentru că dacă n-ar fi crezut cu adevărat, ochii lor nu s-ar fi deschis. După această minune, continuă Evanghelia, cei doi fiind tămăduiţi, au plecat, vestindu-L pe Mântuitorul şi minunea aceasta, «în tot ţinutul acela» (Matei 9, 31), după care urmează încă o minune relatată de către Evanghelia Duminicii a 7-a după Rusalii, adică, tămăduirea unui «mut, având un demon» (Matei 9, 32). Iar, pentru că «fiind scos demonul, mutul a grăit» (Matei 9, 33), constatăm că Pericopa Evanghelică se încheie cu o reacţie firească a celor mulţi care se minunau, spunând că «Niciodată nu s-a arătat aşa ceva în Israel (nu s-a văzut o asemenea minune)» (Matei 9, 33), dar, mai aflăm şi despre atitudinea fariseilor pe care îi simţim şi în vedem la tot pasul şi zilele noastre, care nu făceau altceva decât să-L defăimeze şi să-L calomnieze pe Mântuitorul cu vorba lor înveninată: «Cu domnul demonilor scoate pe demoni» (Matei 9, 34).
«Doamne, Dumnezeul meu, strigat-am către Tine și m-ai vindecat» (Ps. 29, 2)
Evanghelia Duminicii a 7-a după Rusalii mai arată şi o legătură necesară, chiar de cosubstanţialitate între vedere şi vorbire, respectiv, între orbire şi muţenie. Pentru că cei doi orbi abia după ce primesc vederea, încep să-L vestească pe Hristos. Această legătură se reflectă în fiecare dintre noi, chiar dacă, de cele mai multe ori, nu suntem în stare să observăm acest lucru. Dumnezeu ne-a lăsat acest simţ al vederii, nu numai pentru a privi şi observa ceea ce este în jurul nostru, ci şi pentru a vedea sau a ne vedea mai întâi propriile slăbiciuni şi păcate. Aceasta o spunem, pentru că de cele mai multe ori suntem obişnuiţi să avem în faţă atenţia şi grija pentru păcatele celor din jur, spre care suntem preocupaţi şi tentaţi să vedem ca de fiecare dată ca să criticăm, să judecăm, să arătăm cu degetul. Cât priveşte propriile păcate, nu numai că nu vrem să le vedem, dar le şi ţinem ascunse, fără a avea tăria de a le mărturisi la Sfânta Spovedanie. Un asemenea om este mut în ceea ce priveşte păcatele sale şi foarte preocupat de păcatele altora, iar, după cum spune o vorbă din bătrâni, că «fiecare om poartă în spate două desage»: în desaga din spate, fiind propriile păcate adunate în viaţă şi care apasă greu în conştiinţă, devenind de nesuportat, dar, pe toate acestea, nu şi le vede, iar în desaga din faţă, păcatele altora, care oricât de mici ar fi, omul se găseşte să fie cel mai aspru judecător şi observator! De aceea, ori de câte ori vedem păcatele semenilor, suntem tentaţi să-i judecăm şi apoi să-i clevetim, să-i împroşcăm cu saliva răutăţii. La vârste mai mici sau mai mari, bărbaţi şi femei, aparţinând tuturor categoriilor sociale, toţi clevetim în casă, pe drum, la serviciu şi, în general, în toate ungherele societăţii, aceasta părând a fi o preocupare nevinovată, ba chiar normală şi la ordinea zilei! Noi, oamenii, împrumutăm, datorită eşecurilor sau păcatelor repetate, îngâmfarea, trufia, suficienţa de sine care dezvăluie o stare demonică. Ne posedă starea aceasta, în loc să fim oameni curaţi, cu conştiinţa limitelor noastre şi a valorilor reale. Ne întemeiem pe nişte rătăciri, în suficienţa de sine a minţii noastre, în trufia noastră, în puterile noastre economice sau politice! Acolo are un rol foarte important diavolul, despre care în societatea de astăzi nu prea se mai vorbeşte. Chiar lumea teologică evită să scrie şi să mai vorbească despre diavol sau spiritul răului. Evanghelia din Duminica a 7-a după Rusalii are o structură focalizată pe imaginea Mântuitorului ca Doctor al oamenilor și pe vindecările Sale ca semne ale Împărăției vestite pretutindeni. De aceea, Îl vedem pe Iisus Hristos întorcându-se la Capernaum, urmat de doi orbi în casa Sa, unde-i vindecă pe seama credinței lor, minune urmată imediat de tămăduirea unui mut demonizat, descrisă lapidar și sugestiv, dar, ne surprinde şi reacția diferită, de minunare a mulțimilor, și de indignare a elitei religioase a lui Israel, mai ales că în final avem imaginea procesiunii vestitoare a Mântuitorului Iisus Hristos! În concluzie, pierderea stării normale de sănătate a omului a fost mereu legată de alterarea relației cu Dumnezeu, despre boala și de infecția păcatului, iar invocarea adevăratului Vindecător: «Doamne, Dumnezeul meu, strigat-am către Tine și m-ai vindecat» (Ps. 29, 2), aşa cum ne arată psalmistul, ca să nu mai spunem că într-o celebră miniatură medievală (Rouen, 1520), Hristos este înfățișat în ipostaza de Medic universal și Farmacist, stând așezat la tejgheaua farmaciei cerești a Bisericii și scriind o rețetă medicală pentru Adam și Eva, protopărinții umanității, care pășesc timizi către El. În cele din urmă, rețeta vindecătoare este El Însuși, Întruparea Sa și primirea cuvintelor și a Tainelor Sale în Biserică, fiindcă Iisus Hristos moștenește titlul de Medic primar, iar profeții și sfinții pe cel de doctori fără de plată ai bolilor oamenilor, ca o certitudine că Dumnezeu ne îndeamnă să devenim Trupul Său tainic, Biserică sfântă, mâinile iubirii milostive a Mântuitorului Iisus Hristos!
Profesor, Vasile GOGONEA
