În Duminica a 8-a după Paşti, când prăznuim Pogorârea Sfântului Duh peste Sfinţii Apostoli (Cincizecimea sau Rusaliile) toate ale praznicului: Ap. Fapte 2, 1-11; Ev. Ioan 7, 37-53; 8-12, la zece zile după Înălţarea Lui Iisus Hristos în Împărăţia cerului, respectiv, la 50 de zile de la Învierea Sa, iată, din punct de vedere teologic, Biserica ne dăruieşte Rusaliile sau Pogorârea Sfântului Duh, cunoscută şi sub denumirea de Cincizecime, iar, noi să reţinem că nu se spune «coborârea», în pofida faptului că în relatarea scripturistică (biblică) a acestui moment istoric, se spune că peste Sfinţii Apostoli «au șezut» limbi de foc, simbolizate de frunzele de nuc sau de tei binecuvântate la slujba de Rusalii, pentru că, evident, nefiind vorba despre o simplă coborâre din cer a Duhului Sfânt, manifestată sub arătarea focului, ca un element primordial ce simbolizează energia, lucrarea sau crearea lumii, dacă în acest sens, termenul de «pogorâre» are și sensul de coborâre, nu este suficient să reţinem doar atât, deoarece, din aceeaşi perspectivă teologică, «pogorârea» poate fi mai bine înțeleasă, dacă ne referim la un termen căruia îi spunem «pogorământul», adică, renunțarea la o anumită regulă, cu scop de apropiere, de suprimare a unei distanțe, ca un sens dat de o etichetă sau de o ierarhie prestabilită, ceea ce denotă că Rusaliile reprezintă momentul în care Dumnezeu își împlinește promisiunea de a fi pururi cu noi, oamenii, prin Duhul Sfânt pe care îl trimite în lume, întemeind Biserica Sa, iar în acest fel, Dumnezeu Pogoară peste lume puterea Duhului Sfânt şi întemeiază Biserica, pentru a temelui existenţa noastră!
«Şi din cer, fără de veste, s-a făcut un vuiet, ca de suflare de vânt ce vine repede, şi a umplut toată casa unde şedeau ei»
Mai întâi, să spunem că în Vechiul Testament, praznicul Cincizecimii amintea în fiecare an de dăruirea Legii de către Dumnezeu lui Moise, pe muntele Sinai, o lege scrisă pe table de piatră şi în care transmitea poporului Israel voia lui Dumnezeu, nefiind, însă, decât o lege exterioară, care se adresa doar urechilor şi ochilor oamenilor, fără să le ofere acestora lumina lăuntrică şi forţa necesare pentru a o împlini. Poporul lui Dumnezeu trebuia să o respecte şi să o împlinească doar prin forţa voinţei Lui, de frica pedepselor pământeşti cu care era ameninţat în cazul în care nu ar fi respectat-o şi cu nădejdea bunăstării pământeşti care îi era promisă, în cazul în care o respecta şi o împlinea. De aceea, Dumnezeu a vestit dăruirea unei legi noi, a unei legi care nu avea să fie doar pur exterioară, scrisă pe table de piatră, ci, lăuntrică, scrisă în inimi. Prin proorocii Ieremia (Ieremia 31, 31) şi Iezechiel (Iezechiel 36, 26-27), Dumnezeu a vestit că va dărui poporului Său o inimă nouă care să-i îngăduie să practice această lege ce se dovedea de nepracticat doar de către omul singur, cu simplele lui puteri, ci, un simţ profund al lucrurilor divine şi al voinţei lui Dumnezeu, şi în acelaşi timp, o atracţie faţă de această lege a lui Dumnezeu, o iubire a ei, o dorinţă de a o înfăptui, de a-şi modela întreaga viaţă după ea, devenită, deci, o lege lăuntrică, o inspiraţie divină. Sfântul Duh avea să-l facă să-şi găsească bucuria în împlinirea ei, iar poporul să o împlinească cu plăcerea inspirată de El, fiindcă tot conţinutul Legii Noi se rezuma la participarea la Iubirea care este Însuşi Dumnezeu, deoarece iubirea milostivă, sădită înlăuntrul oamenilor era o participare a ceea ce este Dumnezeu. Deci, noi, creştinii, sărbătorim în ziua Cincizecimii, tocmai acest dar al Legii celei Noi, al unei inimi noi, o inimă transfigurată de darul Duhului Sfânt făcut Bisericii, făcut celor doisprezece Apostoli şi apoi, prin slujirea lor, episcopilor instituiţi de ei pentru a le fi succesori, şi întregii ierarhii a Bisericii, prin aceştia fiind transmis tuturor credincioşilor, prin învăţarea Cuvântului lui Dumnezeu şi prin săvârşirea Sfintelor Taine, în primul rând, a Tainei Sfântului Botez. De aceea, preoții, ca unii ce sunt slujitori și purtători de Duh Sfânt, sunt chemați să se pogoare permanent, cu dragoste, peste comunitatea credincioșilor, trecând peste considerentele lumești ale etichetei, deoarece, din punct de vedere practic este vorba despre unirea Duhului Sfânt cu firea umană, rod al Întrupării lui Iisus Hristos, care, Dumnezeu fiind, unește firea divină cu cea umană, iar, prin aceasta, omenitatea sau umanitatea se face părtașă dumnezeirii. Deci, Pogorârea la om a Lui Dumnezeu, prin Duhul Sfânt, este o desăvârșire a creației omului, pentru ca omul să înţeleagă că Duhul Sfânt este cea de-a treia Persoană a Sfintei Treimi, numită astfel, chiar de către Iisus Hristos, care spune că va veni la ucenicii săi prin Duhul Sfânt. De fapt, cea mai interesantă prezentare a Duhului Sfânt o aflăm în Rugăciunea «Împărate ceresc», o rugăciune tot atât de importantă ca și «Tatăl nostru», unde se spune: «Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul Adevărului, Care pretutindenea ești și toate le plinești, Vistierul bunătăților şi Dătătorule de viață, vino și Te sălășluiește întru noi, și ne curățește pe noi de toată întinăciunea, și mântuiește, Bunule, sufletele noastre, Amin», ceea ce demonstrează că Pogorârea Sfântului Duh este extrem de importantă pentru toţi creştinii, fiindcă Dumnezeu a Pogorât peste lume puterea Duhului Sfânt şi a întemeiat Biserica, pentru a temelui însăşi existenţa noastră!
,,Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii”
Prin urmare: «În zilele acelea, când a sosit ziua Cincizecimii, Apostolii erau toţi împreună în acelaşi loc. Şi din cer, fără de veste, s-a făcut un vuiet, ca de suflare de vânt ce vine repede, şi a umplut toată casa unde şedeau ei. Şi li s-au arătat, împărţite, limbi ca de foc şi au şezut pe fiecare dintre ei. Şi s-au umplut toţi de Duhul Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi, precum le dădea lor Duhul a grăi. Şi erau în Ierusalim locuitori iudei, bărbaţi cucernici, din toate neamurile care sunt sub cer. Şi, iscându-se vuietul acela, s-a adunat mulţimea şi s-a tulburat, căci fiecare îi auzea pe ei vorbind în limba sa. Şi erau uimiţi toţi şi se minunau, zicând: Iată, nu sunt aceştia care vorbesc, toţi galileeni? Şi cum auzim noi fiecare limba noastră în care ne-am născut? Parţi şi mezi şi elamiţi şi cei ce locuiesc în Mesopotamia, în Iudeea şi în Capadocia, în Pont şi în Asia, în Frigia şi în Pamfilia, în Egipt şi în părţile Libiei cea de lângă Cirene, şi romani în treacăt, iudei şi prozeliţi, cretani şi arabi, îi auzim pe ei vorbind în limbile noastre despre faptele minunate ale lui Dumnezeu. În ziua cea din urmă – ziua cea mare a sărbătorii, – Iisus a stat între ei şi a strigat, zicând: “Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea. Cel ce crede în Mine, precum a zis Scriptura, râuri de apă vie vor curge din lăuntrul său”. Iar aceasta a zis-o despre Duhul pe Care aveau să-L primească cei ce au crezut în El. Căci încă nu era dat Duhul, pentru că Iisus încă nu fusese preaslăvit. Deci, mulţi din popor, auzind cuvintele acestea, ziceau: Cu adevărat, Acesta este Prorocul. Iar alţii ziceau: Acesta este Hristos. Iar alţii ziceau: Nu cumva din Galileea va să vină Hristos? N-a zis oare Scriptura că Hristos va să vină din seminția lui David şi din cetatea Betleem, de unde era David? Şi s-a făcut dezbinare în mulțime pentru El. Și unii dintre ei voiau să-L prindă, dar nimeni n-a pus mâinile pe El. Deci slugile au venit la arhierei şi la farisei, iar aceia le-au zis: De ce nu L-aţi adus? Slugile au răspuns: Niciodată n-a vorbit un om așa cum vorbește Acest Om. Deci le-au răspuns fariseii: Nu cumva aţi fost şi voi amăgiţi? Nu cumva a crezut în El cineva dintre căpetenii sau dintre farisei? Dar mulțimea aceasta, care nu cunoaște Legea, este blestemată! A zis către ei Nicodim, cel ce venise mai înainte la El noaptea, fiind unul dintre ei: Nu cumva Legea noastră judecă pe om, dacă nu-l ascultă mai întâi şi nu ştie ce a făcut? Ei au răspuns şi i-au zis: Nu cumva şi tu eşti din Galileea? Cercetează şi vezi că din Galileea nu s-a ridicat prooroc. Şi s-a dus fiecare la casa lui. Deci, iarăşi a vorbit Iisus, zicând: ,,Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii”», ceea ce înseamnă că atunci când simţim harul, lumina, se petrece ceva neobişnuit şi nu e ca din lumea aceasta. Atunci, omule, te simţi în faţa maiestăţii, Atotputerniciei Lui Dumnezeu şi e un cutremur negrăit al sufletului, ceva de domeniul incomprehensibilităţii, cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur, că este o mărturie unică în faţa a ceva unic ce provine din cer, din această existenţă a veşniciei şi pretutindenității Lui Dumnezeu.
Iar, Duhul Sfânt, după fire coboară, din taina aceasta a dumnezeirii, care e în fiecare dintre noi şi pe care, pentru că e duhovnicească, dacă suntem în plinătatea Duhului, o simţim cu adevărat! Când păcatul schimbă sensul existenţei noastre, în loc să fim deschişi ca într-o stare de ofrandă faţă de Dumnezeu, idolul şi ispita din suflet ne închide în sinele nostru, iar, dacă te vezi numai pe tine, nu mai vezi pe nimeni altcineva! Omule, atunci eşti în lumină, când Dumnezeu te învăluie, şi la fel cum Fiul Lui Dumnezeu S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria, la fel trimite Duhul Sfânt să ne nască şi pe noi din nou, prin Voia Lui Dumnezeu! Vedem cum această furtună peste Apostoli, această lumină divină în faţa căreia eşti cuprins de un cutremur al tainei – un «tremendum», pentru că «Lumina e geniul focului», iar limbile aveau geniul acesta al luminii! Iar, când Apostolii au început să vorbească în alte limbi, «precum le dădea lor Duhul a grăi», deci, Duhul Mântuitorului Iisus Hristos, atunci, Dumnezeu a Pogorât peste lume puterea Duhului Sfânt şi a întemeiat Biserica, pentru a temelui existenţa noastră!
Profesor, Vasile GOGONEA
