LEGENDELE GORJULUI – Capitolul I – Orașul Bumbești-Jiu (Partea a II-a) – (I)


Poiana Lungă
Bumbeștenii sunt oameni iubitori de libertate și să nu încerce cineva să le-o îngrădească pentru că în sărcer le-ar sta pielea sau lângă oasele din „Poiana Lungă (cu oase)”. Iată această întâmplare povestită de Dumitru Motancea, auzită de acesta de la tatăl său Petre Motancea. În anul 1916, Armata română a primit ordin să treacă munții pentru eliberarea Ardealului de sub ocupația austro-ungară. Regimentul 18 Gorj înainta pe direcția Petroșani și în numai trei zile a ajuns în preajma Hațegului. Aici însă, conform armistițiului încheiat la moartea împăratului Austro-Ungariei s-a primit ordin de încetare a luptei. În acest răstimp, în ajutorul inamicului au sosit trupele germane, mult mai numeroase și puternic înarmate. În fața acestei forțe armate, Regimentul 18 Gorj nu a putut rezista și a hotărât să se retragă în munți, stabilindu-și punctul de comandă în muntele Reciu. În Dealul Lung, deasupra Defileului Jiului, a rămas un pluton de vânători de munte pentru a susține cu foc retragerea regimentului. Tot în acest scop o companie din Regimentul I Dolj a rămas în matca râului Polatiște (Pădurea Măcăi).
Tatăl meu, pe atunci caporal, ca agent de legătură în Regimentul 18 Gorj a primit ordin de la comandantul regimentului, colonelul Coandă Marin, să-l ducă într-un punct de unde să poată observa celălalt versant al Jiului, ce se numea „Muntele Dumitra”. Locul de observare a fost stabilit în punctul Poiana Lungă, deasupra Pietrelor Albe. În acest punct comandantul regimentului urmărea prin binoclu cum nemții treceau Muntele Dumitra. Nu peste mult timp pe Dealul Lung se aud focuri de armă. Vânătorii se angajaseră în luptă cu inamicul, iar după câteva minute de hărțuială au început să se retragă în pas alergător, trecând pe lângă bătrânul comandant. Agentul de legătură a raportat locotenentului care-i comanda despre retragere, iar acesta pentru a nu lăsa comandantul regimentului prizonier în mâna inamicului, a ordonat împrăștierea ostașilor în linie de trăgători în capătul de sus al Poienii Lungi, bine ascunși printre stânci și copaci. Aici așteptau căderea nopții pentru a se putea retrage ocrotiți de întuneric. Odată cu căderea nopții s-a lăsat o ceață deasă cu burniță, iar nemții au oprit înaintarea și și-au instalat tabăra sub stâncile de la Pietrele Albe.
Compania din Regimentul 1 Dolj a hotărât să se retragă, dar datorită întunericului și ceții foarte dese a rătăcit drumul și a ieșit exact în zona dintre nemți și vânătorii de munte ai regimentului 18. Auzind zgomote de arme și pași, știind că sunt față-n față cu inamicul, fără nici o ezitare, vânătorii au deschis un foc ucigător. Au răspuns cu aceeași hotărâre și infanteriștii din Regimentul 1 Dolj, din ambele părți răsunând vaietele răniților în limba română. Numai atunci comandanții au ordonat încetarea focului, retrăgându-se spre Recea, lăsând în Poiana Lungă zeci de trupuri neînsuflețite.
Fiind urmăriți pas cu pas de inamic, ostașii români n-au apucat să-și îngroape nici morții căzuți în această ambuscadă nefericită. Trupurile lor au rămas să putrezească sub cerul liber sfâșiate de fiarele sălbatice și de păsările cerului. Mulți ani au zăcut oasele lor printre stânci și copaci, fiind purtate de ici-colo, în gură, de câinii ciobanilor prin Poiana Lungă. Ciobanii le adunau și le așezau cu grijă în scorbura unui paltin aflat în partea de nord a poienii. Așa s-a petrecut tragicul eveniment din Poiana Lungă.
Motancea Dumitru a ridicat aici două troițe în memoria acestui eveniment. Aici se regăsesc următoarele versuri:
„Voi frați ciobani și călători, mergând în deal, în vale,
Trecând pe lâng-această cruce să-i puneți câte-o floare
Și mai aprindeți câteodată și-un muc de lumânare.
Că cei ce-aici pieriră în focul bătăliei
Au fost cu toții feciori tineri, mândria României.
De lumânări n-avură parte la cap ca să le ardă
Doar soarele le-a fost lumină cu sfintele lui raze”.
Motancea Dumitru a reușit să ridice troița, dar Bumbeștii e plin de troițe și mai are oameni care gândesc astfel.

Amplasarea bisericii
Hotărându-se să-și construiască o altă biserică, bumbeștenii și bârleștenii au măsurat cu lanțul distanța de la un capăt la altul al satului, dorind, inițial, s-o amplaseze exact la jumătatea distanței dintre capetele satelor. Au aflat acest loc și era exact în dreptul casei domnului Luben Dumitru. Dar a apărut necesitatea de a muta acest loc măcar cu 100 m mai spre Bârleşti, dintr-un motiv expus foarte clar de unul din bârleşteni: noi când venim la Crăciun și la Bobotează la biserică venim cu viscolul în față, voi veniți cu el în spate. Până la orele 10 – 12 când se termină totul la biserică gerul se înmoaie și voi, ca și noi, plecăm liniștiți, neîngheţându-ne așa rău gerul! Decizia s-a luat astfel, gândirii acesteia neavând nimeni ce-i reproșa. La târnosirea bisericii Bleoanță a fost cel ce a adus un cerb vânat chiar de el. A participat și cel mai mare om al bisericii din acele vremuri, mitropolit probabil. S-a făcut mare sărbătoare atunci. Mai-marele bisericii ospăta într-o casă, iar sătenii făcuseră horă.
Mai spre seară a avut loc o încăierare între doi săteni. Auzind asta mitropolitul a întrebat dacă a murit vreunul dintre cei implicați. Asta ar fi făcut ca bârleștenii și bumbeștenii să nu aibă biserică încă un an, cât ar fi fost pedepsiți de canoanele bisericești pentru astfel de faptă. Nu s-a întâmplat însă acest lucru. Cum s-a amplasat biserica din Bumbești știm de acum. A fost o decizie înțeleaptă cu adevărat.

Banii lui Tomescu
Prin anul 1900 era la Bârlești un om Tomescu, de unde denumirea „La Tomești“ a unei porțiuni a satului. Acesta era negustor. În acele vremuri circulau banii din aur. La Ispas bârleștenii se adunau la Ulița lui Stan să petreacă. Era acolo o pădure de mesteacăn. Luau viguri de dimie, suluri frumoase pe care așterneau mâncarea și băutura în coșuri. Prima dată erau așezați la masă străinii și fiecare om, după puterea lui, servea un anumit număr dintre ei. După străini se așezau localnicii, dar nu oricum, ci după rang. Tomescu și boierul Rebedea din Tetila stăteau în capul mesei. Mâncau, beau cu toții și se dezlegau limbile tuturor. Tomescu și Rebedea aveau o ceartă întotdeauna care se sfârșea în fiecare an la fel: Rebedea băga mâna în chimir și arunca în Tomescu cu un pumn de galbeni. La rândul lui, Tomescu băga mâna în chimir și arunca cu mai mulți galbeni în Rebedea. Oamenii adunau banii de pe jos, aceștia continuându-și, ca întotdeauna, cearta. Despre bani sunt aici multe de spus, pentru că, neavând bănci, îi îngropau în pământ.
Este și povestea banilor lui Tomescu: avea 5 copii (patru băieți și o fată) și la un moment dat simțea că sfârșitul îi este aproape.
Și-a chemat cei patru copii pe care îi avea pe lângă el și le-a spus că e vremea să le spună unde are îngropați banii, dar nu vor afla acest lucru până nu îl vor chema și pe fratele lor care era la munte. Aceștia au neglijat acest lucru, necrezând că părintele lor, destul de sănătos și în putere, ar putea să moară. Nu târziu după această dată i-a întrebat dacă și-au chemat frățiorul de la munte:
– Nu.
– Atunci nu veți afla niciodată unde am eu îngropați banii. Și a murit. Se spune că i-ar fi îngropat lângă niște peri care sunt și astăzi. A căutat multă lume. Unii își făcuseră dispozitive speciale să caute. Banii nicăieri.

Cățeaua incendiară
Este povestea sfârșitului Castrului Roman. Desigur că asuprirea celor 2.000 de soldați romani care mâncau, ca toți asupritorii, sudoarea bumbeștenilor și bârleștenilor, porcenilor, tuturor celor din zonă (animalele lor, grânele lor, băutura lor) era greu de suportat și bârleștenii au fost (se spune) cei ce și-au propus să găsească o metodă de a termina cu acești asupritori rămași aici și după retragerea romanilor.
Au început o observare atentă, o spionare a romanilor de către localnici, în adevăratul sens al cuvântului. Singura ființă din afara castrului care intra înăuntru era o cățelușă. Au observat-o: intra noaptea și ieșea ziua.
Care a fost ideea localnicilor? Au uns-o cu toate cele necesare pentru a provoca un incendiu, știind că în interiorul castrului multe din dotări erau de lemn. Au prins cățelușa când a ieșit ziua din castru. De picioare au legat-o cu materiale textile, unse de asemenea cu diverse pentru a lua foc, pe post de fitil pentru a putea declanșa incendiul.
Seara cățelușa, după obiceiul ei, a intrat în castru, de această dată pentru ultima oară. Ceea ce a urmat este lesne de înțeles: cățelușa a provocat incendiul care a dus la deschiderea porților castrului în toiul nopții de către romanii buimăciți de somn. Au ieșit afară. Buimăciți cum erau, urma să fie buimbăciți de localnici și, cei rămași în viață, dacă au mai rămas, și-au luat tălpășița… până la următorii asupritori care n-au lăsat pe localnici să trăiască în pace.

Mai ghiauri decât ghiaurii
Veneau turcii la Stamatoiu. Oamenii fugeau în munți, se ascundeau. Acolo nu cutezau turcii să ajungă. Au apărut odată într-o liniște desăvârșită. O fată, Vica lui Beregan (întâmplarea ne plasează prin anii 1750) n-a apucat să fugă și s-a ascuns în pod. Ca în tot locul iscoade găseau și turcii, așa că nu mare i-a fost mirarea fetei care și–a auzit numele strigat din drum de o voce foarte blândă:
– Ieși afară, Vică, că plecară turcii.
Desigur că fata vedea din pod foarte bine că aceștia erau în poartă. Turcii puneau foc pe unde treceau. Au nimerit și la o casă cu un copil în scutece, uitat de familie în leagăn. Cât de dur era turcul, mare i-a fost mirarea când a văzut că sunt și mai răi la suflet ca el, dacă au fost în stare să lase copilul singur în fața morții. Turcul a pus un galben sub copil și a ordonat celor care erau cu el să nu pună foc la acea casă.

O mamă adevărată din Bârlești
Pe lângă biserică este Pârâul Crudului. Era locul pe unde veneau turcii. Luau femei, copii. Au luat și pe femeia cu pricina, o femeie din Bârlești.
Aceasta a fost o supusă ascultătoare o viață, lucrând fără preget într-o fabrică de îmbrăcăminte pentru armată a turcilor. Nu a mai putut însă suporta străinătatea și, spre bătrânețe, tot rugându-se de turcul ce îl avea stăpân, acesta s-a înduplecat și a adus-o până la Dunăre, cu câteva bagaje. I-a dat ceva bani pentru truda ei de o viață și un cal să-i poarte oasele bătrâne spre casa lăsată de atâta amar de vreme. Acasă lăsase mititei trei copii.
Dorul de țărâna părintească și de micuții lăsați cu zeci de ani în urmă au purtat-o spre casă. A ajuns în Bârlești cam în vremea aratului. Locul de pământ l-a recunoscut după perii bătrâni care erau într-un capăt. A descălecat și se uita minunată la flăcăii ce arau. Aceștia de asemenea deveniseră curioși să afle ce este cu bătrâna din capătul locului lor:
– Uite o bătrână, ce-o căuta aici?
– Dar al cui o fi calul?
S-au apropiat de femeie și au întrebat-o:
– Ce cauți dumneata aici?
–Dar voi cine sunteți?
– Noi suntem stăpânii locului.
– Dacă voi sunteți stăpânii locului… atunci eu sunt mama voastră!
Bătrâna n-a trăit să ajungă să-și mai vadă casa, dar a murit împăcată că-și văzuse flăcăii. În desagii ei aceștia au găsit banii pe care îi strânsese o viață cu gândul la ei.
(va urma)
Ec. dr. Victoria Stolojanu- Munteanu, Asociaţia Națională Cultul Eroilor „Regina
Maria” – Filiala Județului Gorj



Cititi tot articolul