O uimitoare carte, unică, cel puțin la noi, (nu sunt atât de doct încât să pariez că în plan universal nu a apărut un produs similar), această elaborare a Victoriei Stolojanu-Munteanu, asupra scriselor căreia încep (doar încep), să mă exprim prin această prefață. Volumul este un ecou sintetic și original, probabil involuntar, deși o prelucrare cultă a materiei este indiscutabilă a materiei din Iorga și Sadoveanu în principal, deși ecouri din Hasdeu, Eminescu, Petre Ispirescu, înaintea lor sunt vizibile. E vizibilă pe de altă parte, la această autoare, tânără în raport cu generația mea, dar nu și în raport cu propria vârstă biologică, înzestrarea peste rând care îi permite să transforme mitologia în istorie, dar să-și sugereze chipurile fără urmărire de efecte literare cum istoria se transformă din spațiul gorjan luat aici pilduitor de exemplar pentru spațiul românesc în mitologie. Sunt român, dar în principal sunt moldovean pentru că eroul vieții mele omul care m-a făcut fizic, dar și la nivel intelectual ori oral, a fost și rămâne moldovean. În 1962 unul dintre eroii esențiali ai vieții mele, președintele John Fitzgerald Kennedy a spus ,,azi sunt berlinez” (în germană). Sunt român, sunt moldovean, în primul rând, dar acum, datorită talentului Victoriei Stolojanu-Munteanu azi sunt mai cu seamă gorjan. Cartea este o istorisire continuă nesfârșită de referiri la această incomparabilă parte a spațiului naţional făcută ca atare și rație unui parti-pris al scriitoarei, deși informațiile sunt aruncate într-un text de roman sui-generis cu o lejeritate cu care ne-au deprins, Călinescu ori Mircea Eliade. Deosebirea este că nu ni se înșiră atâtea legende legate de credințele oamenilor că în Istoria religiilor, ci alte legende care privesc comunitatea de la origini până în prezent. Sunt puse în evidență aspecte care arată nu doar că, nescoţându-se din discuție substratul dacic, ba chiar o anume încăpățânare de catâr a elementelor aparținătoare acestui substrat, de a se integra incomparabilului imperiu civilizator, este evidențiat stratul formativ al neamului nostru, acel sigiliu al Romei, ca să folosesc expresia lui Nicolae Iorga care ne face la fel de români ca și frații noștri de la Trieste până la Finister, că să limitez exemplificările doar la lumea veche. Voi da doar câteva succinte exemple din acest roman în care realitatea trecută intră în istorie, iar istoria intră în legendă. De pe ziua de 15 august 1796, numele de Castiglione intră în istorie, iar numele de Bonaparte intră în legendă, spune marele monografist al Împăratului Andre Castelot. Istoria poporului românesc este îngemănată cu mitologia grație talentului Victoriei Stolojanu-Munteanu. Atâtea și atâtea legende ale Gorjului devin o legendă sintetică a unui ținut legendar, iar astfel Gorjul însuși este echivalat, grație penei unei strălucite scriitoare unui Castiglione al nostru. Datul românesc este al nostru al romanității largi înglobatoare a Pământului și reprezentantă a lui.
De acum înainte numai citatele pot dovedi valabilitatea afirmațiilor mele: ,,lancu Jianu era întreţinut de Gheorghe Bibescu. De altfel era şi îndrăgostit de sora acestuia şi venea noaptea din Vladimir la conacul acestuia din Bibeşti. Ca să nu fie găsiţi, haiducii se acopereau cu frunze. Ascundeau căldările cu bani în pământ, printre copaci, iar acestea câteodată scoteau vâlvătăi. Haiducul Mărunţelu ataca cu precădere casele preoţilor. A atacat casa popii Constantin Aninoşeanu din Aninoasa dar a spart, şi pe cea a popii llie Roşoga din Turburea. Am auzit că la hanul boierului Tomoescu din Sterpoaia, după ce a băut ţuică de prună tare a lăsat împreună cu ceata sa un bilet pe tejghea cu următorul conţinut: „Să ştii, Tomoescule, că ai dat de băut lui Mărunțelu”. Multe legende şi poveşti se referă la numele haiducului Dăianu original din Daia, despre care există şi o baladă; ,,Bâltenii şi Rovinarii au poveştile lor. Pe când punea stăpânire pe daci Traian, făurind o primă Uniune Europeană, în primele așezări ale Rovinarilor au fost aduși coloniști romani tocmai din localitatea Ravena, de lângă Roma. Ei au dat numele satului Rovinari. Altă legendă spune că în acest sat au fost împroprietăriți de către Mircea cel Bătrân luptătorii din bătălia de la Rovine și că de la Rovine ar veni denumirea de Rovinari. Într-o hartă veche, de pe timpul lui Mihai Viteazul, ce se găsește la muzeul militar din București, singura localitate mai dezvoltată din această zonă era satul Rovinari.”; Şi ,,ca la noi la nimeni’’ e de aici. Nicăieri în țară sau în lumea largă românii nu sunt atât de înfrățiți cu natura ca în leagănul gorjenesc. Unde-sub pleasna cosmogonică mai incitantă pe arcul subcarpatic dintre Cerna Sat la Vest și Polovragi la Est- oamenii aceștia veșnic neastâmpărați, cu vorba deseori încâlcită din graba de a da faptului o cât mai vie culoare, ba chiar și născocind cuvinte în bătălia argumentului; printr-o heraldică numai a lor din fașă până în apunere, scoborâtă din străvechiul trunchi geto-dacic, îi distingem peste tot, ca adevărați mehenghi: bătăioși, drepți, deschiși, darnici, petrecăreți, hâtri ori puși pe mucalitlâcuri, neîngenunchiați și invidiați, pretutindeni de prea multă încumetare; grație prezenței în firea lor a toată seva acestor locuri unde s-au însorit prima oară alinându-și dorul și jalea cu cântece începând cu ,,foaie verde’’ ori cântând pasional din frunză ca niciunde în altă parte.
Ei, fiind –așadar- tot una cu acasă, cu Gorjul cel a cărui suprafață pornește spre Sud de pe coamele și vârfurile Munților Godeanu, Vâlcan, Parâng. Spunem acest adevăr spre a distinge abisul strict gorjean în întinderea de altădată spre Nord a acestui județ, care, potrivit Diplomei Ioaniților din anul 1247, cuprindea și, ara Hațegului’’ stăpânită pe atunci de către Voievodul Litovoi, avându-și reședința poate la Sântămăria- Orlea printre alte așezăminte, impunătoarea biserică din piatră se mai păstrează și în zilele noastre. Acolo, ceva mai spre Nord, există râul Bărbat rămânându-i acest nume după Bărbat, fratele lui Litovoi. Pe malurile acestui râu, ,,cel dintâi domn Litovoi, căzut pentru apărarea pământului românesc’’, numește pe Bărbat în fruntea oștii gorjene, în stare să păstreze Țara Litua. Ce-i drept, cu anumite venituri și foloase stoarse de unguri. Sub sabia vânjoasă a acestor frați de uimitoare simțire românească, distingem menționata Diplomă (ca act încredințat Ioaniților pe 2 iunie 1247 de regele Bela al IV-lea ) anume ca, teritoriul Olteniei de atunci se constituia ,,de la Hațeg la Dunăre și de la Mehadia la Olt’’. Un timp, acei cavaleri Ioaniți, au avut comenduirea, se pare, în satul Poiana din perimetrul orașului Rovinari-fapt dovedit cu turnul construit de ei, în care și-au înmormântat o căpetenie. În același timp, Țara Litua, Țara de piatră a lui Litovoi, avea oști capabile să împiedice râvna stăpânirii totale a acestor honvezi, refuzând să le mai plătească tribut, cum ne sune N. Iorga.
Spun bătrânii că numele satului Tereujani ar veni de la Tereuja, numele unui sat din județul Vâlcea. Se presupune că în trecut o parte dintre locuitorii acestui sat s-au mutat cu totul pe teritoriul actualului sat Tereujani, care era puțin populat, statornicindu-se un sat nou. Ca dovadă sunt legăturile ce există între locuitorii satului Tereujani şi cei ai satului Tereuja, îndeosebi prin legături de nășie.
Numele de Seaca al satului se crede că vine de la râul cu același nume, care curge prin acest sat și care mai tot timpul anului este sec, etimologia acestui toponim este mai mult ca sigură. Numele satului Măru este dat de locuitorii de aici, dată fiind caracteristica acestui sat cu mult pomet. Poate a existat cândva chiar un măr mare și bătrân, neobișnuit, care a dat numele satului. Cele mai vechi urme ale vieții de aici sunt cele ale unei vechi cetăți care până și astăzi poartă numele ,,La Cetate”. Pe un întins platou pe Dealul Muierii, la Nord-Est de Măru, se vede locul străvechii cetăți. În prezent, se găsesc numai cărămizi, cu un format deosebit, care sunt îngropate în pământ. Se crede că ar fi fost un castru roman sau numai o tabără de tranziție, în care un corp de armată romană ar fi făcut prin aceste locuri un popas de o iarnă. Între Pârâul Amaradia și Pârâul Strâmba, în partea de Nord a satului Popești, se înalță un mare deal numit ,,La beci”, continuarea Dealului Pojaru. Pe colinele lui dinspre răsărit s-au cultivat în trecut întinse suprafețe cu vie, iar pe versantul lui vestic, zidite în coasta dealului, erau pivnițele în care peste an era depozitat vinul. De aici i-a venit numele de dealul Beciului.
Acesta era cel mai frumos deal din părțile locului. În urmă cu 70 de ani, avea coastele acoperite cu dese păduri de stejar, iar pe culme era un plai larg de pășune. Dacă te urcai aici, aveai în fața ochilor o frumoasă panoramă a acestor ținuturi, în toată măreția lor. Spun bătrânii, auzind și ei de la strămoșii lor, că numele dealului Muierii vine de la o încleștare a localnicilor cu hoardele tătarilor (probabil odată cu marea invazie tătărească de la 1241), în care rolul principal l-au avut femeile de prin satele din jur, ele dând dovadă de un nebănuit curaj și de o îndrăzneală fără seamăn care s-a soldat cu alungarea tătarilor ajunși până aici. Într-o seară de sfârșit de august, zarea înroșită dinspre miazăzi și limbile de foc, ce se vedeau din ce în ce mai aproape, anunțau apropierea pericolului. O coloană de tătari o apucase pe culmea dealului Grădiștea ca să ajungă în satele din zona noastră și s-au oprit într-un luminiș din mijlocul pădurii ca să înnopteze, pentru ca a doua zi să-și continue ororile în satele pe care le-ar fi întâlnit în cale. Odată cu înserarea, femeile dezbrăcate până în brâu și cu părul despletit, au scos iepele din ocoale, le-au încălecat bărbătește și au pornit ca o vijelie spre locul unde poposiseră tătarii înconjurându-i din mai multe părți. Într-o mână aveau câte o furcă cu câlți aprinși, iar cu cealaltă învârteau amenințător deasupra capului măciuci și strigau din toate puterile; strigătele lor disperate se amestecau cu nechezatul iepelor înfierbântate după mânji, pe care ecoul pădurii le multiplica într-un vacarm de nedescris, iar la lumina torțelor improvizate, păreau ca niște fantome înspăimântătoare, care au coborât odată cu iadul pe pământ. Tabloul acesta sinistru i-a înfricoșat pe tătari, care au crezut că e vorba de un alt neam mai sălbatic ca ei, au încălecat pe caii lor iuți și au luat-o la fugă dispărând în negura nopții.
În zorii zilei, femeile sleite de puteri, s-au întors acasă la vetrele și la copiii lor. În semn de prețuire pentru curajul și vitejia femeilor care au salvat satele din jurul dealului Grădiște de pustiirea tătarilor, oamenii i-au zis „Dealul Muierii”, nume pe care îl are și azi.
-Mătăsari, atestată documentar în 1013 și 1125, are în componență satele: Mătăsari, Brădet, Brădețel, Croici şi Runcurel. Din bătrâni, se spune că pe aceste locuri erau mulți duzi, folosiți pentru creșterea viermilor de mătase, de unde se pare că vine numele generic al comunei.
Victor Atanasiu
