În „Păhăruţul” poetul Marian Drăghici apelează la o evidenţialitate ca să regrete că n-a trăit numai în căutarea Sacrului. Acel Sacru al lui Julien Ries, categorie estetică a priori ale cărei funcţii sunt tot simbolul, mitul şi ritul. Activitatea culturală este specifică unui homo symbolicus, dar nu este ea şi indiciul apariţiei lui homo religiosus, iar în transmodernism a lui homo transreligiosus? În cazul lui Marian Drăghici, da, este şi ea îmbracă o operă de artă închegată minuţios şi clasic, într-o formă de unitate caracterizată prin triada limpezime, strălucire şi măsură ca la Charles Baudelaire: lux, calm şi voluptate.
Apărută, în acest an, 2019, cartea „Păhăruţul” se revendică din „tehnica dilatării insuportabile” până „la ruperea nervilor, a timpului real de deplasare” (p. 78). Elogiindu-l pe Mihai Ursachi, poetul vrea să ni se arate ca un platonician inspirat, scriindu-se (ergoscriindu-se) „plin de nebunie şi lumină”.
Dar cu Marian Drăghici s-a petrecut ceva. Ceva ce şi lui Nichita Stănescu i s-a întâmplat după Epica magma: o voită înclinare spre prozaizarea discursului evident de sorginte postmodernistă. Modificarea de regim sufletesc este însă imediat perceptibilă. Simbolurile îl scot totuşi pe autor din stăpânirea zădărniciei… manieriste ca să culmineze cu ţeserea unui ton cu adevărat nou. Citez titlul unei litanii capodoperiale: „Cântec de veşnic flăcău doar că acela nu-s eu” (p. 50-52) de o sublimă ritualitate baladescă întâlnită şi la Cezar Ivănescu, de un farmec dureros şi inimitabil, spiritualizat şi muzicalizat metaforic. Adevăratul conţinut e de natură invocatoare, nerezumabil în fond, bazat pe ceremonia formulelor şi pe o puritate îmbibată de licoarea vrăjită a unei frumuseţi nepământene.
Poemul de azi e deci cântec intens şi tânguitor ca o cădere în copilăria limbajului a unui Eu/ Sine tragic, mimând doina populară, repetitivă, erotizantă eschatipic – cum ar replica prompt Corin Braga. Este elegia timpului – ca şi la Gabriel Chifu bunăoară într-o carte mai recentă. Poeme ca „M-am rugat mult pentru mama” şi „Poemul lui Ion Zubaşcu” recuperează, discret, câte ceva din existenţialism şi expresionism dintr-o filozofie a jalei şi angoasei heideggeriene, poate şi de revelare a fiinţei în Timpul Lumii, cel universal, care vine în lume prin pentru-sine, căutând reveriant unitatea celor trei timpuri: trecut-prezent-viitor într-o sinteză a- şi trans-temporală şi într-o „epistemă transculturală”.
De pe un alt prag, Marian Drăghici realizează unitatea ek-statică, aceasta fiind deja aici. „Astfel mi se revelează acest pahar sau această masă – citez din Sartre –: ele nu durează, sunt”… „Fiecare acesta se dezvăluie cu o lege de a fi care-i determină pragul… Şi această lege de a fi care exprimă „permanenţa” este structura imediat dezvăluită în esenţa sa, ea determină o potenţialitate-limită a lui acesta – aceea de a dispărea din lume…”. Această neantitate absolută şi absurdă şi fantastică a Timpului, poetul o va fixa în transmetaforă sub numele de splendoare a omogenităţii. Astfel mi se arată mie fiecare „Cântec de păhăruţ” autoironic, oglindit într-o apă dincoloidată, ierusalimică. Astfel ca voce, poetul se revendică, avataric oare?, din „vocea muezinului” care „joacă şi nu ne pasă” deşi ea anticipează sartriana calitate care nu este nimic altceva decât fiinţa sa predispusă la existenţă ca transcendenţă… transcendentală. La marginea de nici o apă stând şi uitându-se în apă, poetul se reprezintă ca un hystérésis constant în fenomenul transmutaţiei din sine însuşi în sinele fluid, iar fuziunea cu întregul se înfăţişează ca o scufundare, ca o coborâre barbiană spre nadir sub întinderea unui zenit cu un sens secret de metal. Fiinţa posedată de dublul său, precum Narcis, aderenţa la sine pare iniţial să-l împiedice să fugă, dar creaţia continuă îl salvează: pentru-sinele e cel care concentrează în el însuşi în-sinele şi care îl ridică, totuşi, finalmente, până la demnitatea de în-sine, fără să se compromită, dimpotrivă rămânând mereu putere asimilatoare şi creatoare; pentru-sinele (adică acea „nici o apă” – însă până la urmă tot „în apă” – n.m.) e cel care absoarbe în-sinele. Altfel spus, posesia afirmă primatul pentru-sinelui în fiinţa sintetică „În-sine – Pentru-Sine”.
De ipso et de facto, ce fel de poet e, cât de poet e, cum este dânsul poetul – vorba lui G. Călinescu din „Universul poeziei”, „acest” Marian Drăghici cel care scrie de-o vreme poezie doar „o dată ajuns la faţa locului”, dureros de integru conştient, înspăimântat de ideea propriului trup devastat de efortul sisific „ca lucrurile să meargă, să reintre în normal” cu singura diferenţă (diferanţă – n.m.) că „torsul pisicii/ torsul pisicii/ e viu” iar rostul vieţii sale „ăsta fuse”: „pot să te contemplu, Doamne,/ în clipa asta/ veşnic// tot.” (Imn. Juisării complete, p. 111).
Ei, da sigur că în tardopostmodernism totul „este o poveste”. Ea e scrisă epopeic „departe Iliada şi Odiseea/ ori cum s-or fi chemând la vârsta aceea” şi nu e scriere propriu-zisă, ci transcrierea pur şi simplu a „poemului dumnezeiesc”, adică sacrificial-religios, care şi el e un fel de giulgiu ţesut din revelaţiile conştiinţei poetice mature în relaţie cu tragismul unui eveniment biografic: suferinţa absolută după moartea unei persoane iubite: mamă, soţie, prieten. Astfel poetul pluteşte precum Iisus pe apă, se uită în apă ca un Narcis zguduit de evenimenţialul absurd până cresc nuferi galbeni în ea ori precum Ghigameş îşi tânguie alterul, pe acel Enkidu, fiind el acesta, în actualitate: Mircea Ciobanu, Nichita Stănescu, Eugen Schileru, Florin Mugur, Ion Zubaşcu, Ioan Flora, Ion Stratan, cu un extaz întunecat, din aceeaşi familie cu soarele negru nervalian, căci o înalt melancolică şi elegiacă lumină scaldă şi poemele „Păhăruţului”, dedicate regenerescenţei Regelui Pescar: „regelui nostru în picioare”.
Iar „Păhăruţul” nu e oul filozofic deşi ar putea să fie căci reflectează tot izomorfismul intimităţii. Substitutul oului filozofic e fie bobul de sare „rostogolindu-se arzând peste obraz la fiecare” sau boabele de spumă de pe mare ca să fie înseşi cuvintele arhiurme pe hârtia albă ca vălul de mireasă.
„Dintr-un dialog imaginar desigur că plin de har cu poetul G.Bacovia la un pahar” aflat-am ce-i păhăruţul în cele din urmă. Însă din „Structurile antropologice ale imaginarului” durandian îmi extrag echivalenţele sinonimice de rigoare: navă, graal, templu, mormântul Mântuitorului, vas misterios construit de Solomon, sabie, armă de apărare etc. „Păhăruţul” acumulează – repet – intimitatea navei şi sacralitatea templului, e simbolul ritului sacrificial, al agapei sacre, e cupa din cultul Cibelei, cazanul alchimistului, potirul creştin, „oala triumfală” căreia îi este asimilată Mandala în ceremoniile tantrice. Cu „păhăruţul” (a cărui diminutivitate trimite la intimizarea dincoloului, la o delicată complementaritate cu transcendenţa paradisiaco-luciferică) poetul bea apă din lacul sacru, ca un Euthanasius sau ca un Ieronim eminescian. Dar – şi mai exact de acum – ne vom dumiri că „păhăruţul” e cartea sfântă/ „gradale”, protectoare şi maternă, al cărei conţinut transubstanţiază reveriile legate de profunzime şi de arhetipurile intimităţii. Postulându-şi interioritatea, poetul e un fel de apostol al unei metafizici a esenţei în existenţial, căci efectiv unul din poeme trimite la originara evanghelie. Iar poezia nu poate fi decât asociată cu laptele şi cu mierea mistică. Citez din „Poemul lui Mircea Ciobanu sau stricarea lumii prin poezie: ultima variantă”: „Poetul ca albina înmărmurită,/ raza mereu pe cale/ până la ziuă aprinse/ zidul de ceară al muncii sale?”.
Poezia din „Păhăruţul” este băutura sacră, elementul pur, soma şi haoma, băutură produsă de altfel fie prin „baterea în putinei” a oceanului sacru, fie derivată din miere ca urmare a unei fermentări. Ea e în relaţie desigur cu schema ciclică a reînnoirii şi cu simbolismul grădinii primordiale, cu simbolismul miezului lucrurilor, învăluie încă în luciul apei primordiale fie ea izvor, lac, eleşteu, râu, fluviu, mare, ocean etc.
Ion Popescu-Brădiceni