Dintotdeauna am vrut să descos o realitate: cum poate timpul să stea în loc în ceea ce înseamnă paradigma tradițională „categoria celuilalt”, categorie originală, categoria alterității, înscrisă în codul genetic al umanității? Și totuși cum răzbat din aceste mici sau grele lupte unii indivizi ce rămân neconfiscați de istoria mare și își impun micile istorii personale? Ce au ei în comun? Ce au în comun Arghezi, cu Brâncuși, cu Popescu-Voitești, dar și cu contemporanul nostru Constantin Zărnescu? Înțelegeam că biografiile sunt rezervate personalităților de calibru din toate domeniile culturii, artei, științei, oameni necaptivi ai contingentului.
1.Alteritatea și răul social
Indivizii superiori nu pot sta într-un con de umbră orice tratamente ar aplica asupra lor contingentul. Arghezi a făcut pușcărie și a fost un an în Lagărul de la Târgu-Jiu (1943). Pentru a-și împlini menirea, Brâncuși a mers pe jos în drumul său până la Paris (1903).
Popescu – Voitești, deja cercetător renumit și mare om de știință, a trecut prin trei războaie, în primele două, ca participant activ în grad de ofițer, iar în timpul celui de-al treilea a și murit (4 octombrie 1944). Lui Constantin Zărnescu (prozator, dramaturg și publicist) alterarea auzului și revenitele probleme din adolescență nu i-au fost piedici pentru afirmarea valorii. Deloc.Cum să-și dezvolte omenirea competențele în ceea ce privește respingerea comportamentului antisemeni și cum să facă promovarea drepturilor omului? Cum să antrenăm locurile de muncă de răspundere în folosirea pentru rezolvarea problemelor alterității a unor metode creative și colaborative de predare a istoriei Holocaustului, altor genocide și a drepturilor omului pentru a ajunge să integrăm diferența?Oare niciodată omenirea nu va putea integra diferența și vom merge astfel la nesfârșit, cum citeam undeva: omul diferit a fost reprezentat pentru greco-romanii educați de barbar, pentru naționaliști – străinul, pentru suveran – vasalul, pentru alb – negrul sau galbenul, pentru creștini – evreul, pentru oamenii proști – deșteptul, geniul și eruditul pe care îl tratează ca pe un bolnav și așteaptă ca boala să-i treacă. Nu i-a trecut și nu îi va trece nici domnului Constantin Zărnescu, marele absent al festivalului „Rotonda Plopilor Aprinși” de la Vâlcea. Nici genialitatea și felicitări maestre, nici boala și nu înțeleg de ce soluția problemelor urechii întârzie să apară. Boala a fost și cauza absenței de la manifestările din Vâlcea: pierderi de oxigen în timp ce a scris o carte, cuvinte care nu se mai legau între ele și aduceau spaime.
2.Alteritatea și binele social
Dar faptul că omenirea nu va putea integra diferența este și un lucru bun. Spuneam la începutul articolului de paradigma tradițională „categoria celuilalt”, categorie originală, categoria alterității, înscrisă în codul genetic al umanității, de faptul că totuși răzbat din mici sau grele lupte unii indivizi ce rămân neconfiscați de istoria mare. Aceștia își impun micile istorii personale și sunt faruri călăuzitoare și pentru ceilalți. Ei nu fac acest lucru din veleitarism, ci au vocație, elan, entuziasm creator.
Arghezi mi-a fost far călăuzitor pentru romanul „O altă lumină lină”, și este o replică, optimistă, mesianică, la meditația argheziană, dată de eternul sacrificiu matern, și pentru romanul „Răsfățatul” motto-ul mi-a fost inspirat de Tudor Arghezi cu a sa „Ars poetica”. Brâncuși m-a inspirat. Bine social s-a numit și „ocrotirea” lui Arghezi în lagăr sau răsfăț a fost chemarea lui Henri Coandă în țară când s-a aflat că se vrea moartea lui? Dacă-i așa tot răul a fost spre bine deci bine că a fost Arghezi în lagăr și Eminescu la spitalul de nebuni!
3.Cine sau ce a dat acestor indivizi neconfiscați de istoria mare puterea de a-și impune micile istorii personale?
Diferiți, diferiți, dar totuși, cu ce sunt aceștia asemănători? Ce-i adună? Ce-i apropie? Vocație, elan, entuziasm creator, dar și reticențe personale.Pe primii trei îi adună apele și mai mult, pietrele. Și Constantin Zărnescu iubește piatra, altfel cum publica opt ediții din Aforismele lui Brâncuși și cum găzduia în fața casei din Cluj-Napoca o expoziție de sculpturi din piatră, sculpturi printre zorele albastre. Știu de la mama să îngrijesc zorele! Unele sculpturi sunt dăruite, altele achiziționate. Piatra Gorjului e vrajă, iar munca lor a învins. Și latinii tot așa spuneau: „Labor omia vincit improbus”. Au mers toți în continuare pe calea muncii și a iubirii de darurile lui Dumnezeu. În ceea ce privește Gorjul, denumiri de locuri ca: Piatra Cătanei, Parâng și Mândra‚ Ușile lui Traian, Muntele Bărbat, La Bordeie, La Țeapă, Priporul Grecului, Cula Turcului și Bordeiul Turcului, Piatra Tăiată, Piatra Tătarului, Piatra Argelii, Piatra Înlănțuită, Piatra Aninată, Piatra Coptorită, Piatra de la Dâlma Corbului, Pietriceaua Munte, Piatra Corbului, Piatra Veverița și sunt doar câteva toponime geografice ce ne îndreptățesc să considerăm toponimele drept dovezi implacabile ale structurii petrografice a actualului teritoriu al județului Gorj – piatră.Dacă te-a vrăjit odată imaginea muntelui și a pietrei ești om imun la vrăji toată viața. Și dacă această vrajă a avut loc în copilărie vorbești cu piatra muntelui și-o faci prietenă și-o faci iubită, și-i cânți, și cânți despre ea prin lume, depinde ce ți-a cântat mama la scaldă! În același an, 1876, se nășteau, cu munții de piatră ai Gorjului în priviri, doi băieți, unul în Hobița și unul în Voitești, pe unul îl chema Constantin și pe celălalt Ion.
Ion Popescu-Voitești, ofițerul savant, marele geolog gorjean mobilizat în Primul Război Mondial de Institutul Geologic și însărcinat cu studii geologice pentru cercetarea cerută de aprovizionarea armatei cu petrol (în regiunea petroliferă de la Solonț și Moinești a determinat sporirea producției zilnice de petrol cu zece vagoane) și sare (a descoperit pentru trebuințele armatei române, masivul de sare de la Sărata-Bacău) în vederea intensificării producției de petrol și sare după Războiul Reîntregirii, a avut activitate științifică geologică „privind zonele istorice ale țării”, dar mai ales a pus bazele organizării unui serviciu geologic al armatei, fiind folosit datorită prestigiului său în favoarea bunei organizări a armatei române și în timpul celei de-a doua conflagrații mondiale. Dacă și Miracolul iubirii i-a atins, au devenit oameni ce au prins să vadă cu sufletul și mustesc de iubire de oameni și iubire de pietre. Idolul celor doi copii a fost piatra. Piatra cea cântată de Dumitru Dănău în cartea: „De la Piatra de hotar din neolitic la Piatra de hotar a lui Constantin Brâncuși” și după… „Hotărnicire, piatra de hotar! Temelie, piatra de temelie! Piatra de râu, Pridvorul cu coloane sculptate în piatră de Viștea, Biserica ce prăznuiește pe Sfântul Ierarh Nicolae are fundația din piatră de calcar”. Tare ca piatra! precum în „Sorcova, vesela”.
„În căutarea unui nou orizont” Brâncuși l-a găsit. „Căutând pomul lăudat” Brâncuși l-a găsit.Arghezi cântă piatra? Ce spune el despre piatra Gorjului? Spune că Județul Gorj este cel mai sărac și pietros județ din regiune, cu țărani primitivi și un folclor admirabil. Și mai scrie povestea „Piatra pițigoiului” și poezia „Pe o piatră” din volumul „Abecedar”. La facultatea pe care am absolvit-o, profesorul de informatică din anul I, aflând că sunt din Gorj mi-a spus: „Gorjeanco, să înveți bine că voi, gorjenii sunteți săraci. La voi totul e piatră”. Toate ar fi bune de-ar fi pace. Vasile Ponea spune că pe planeta noastră nu mai avem nevoie de eroi: Răstoarnă-se cerul/ Potop peste noi/ Ca viitorul/ Să n-aibă eroi! În ceea ce privește eminențele cenușii, acestea nu trebuie tratate de societate cu hoți de idei, cu domolitori de exces de zel, cu pușcării, lagăre, expatrieri, războaie. Asta pentru ca societatea să nu fie nevoită apoi să vorbească de neantizare și gol. Așa este, biografiile sunt rezervate personalităților de calibru, necaptivi ai contingentului și care nu pot sta într-un con de umbră orice tratamente ar aplica asupra lor contingentul. Brâncuși manifesta o teamă că arta ar putea să dispară în vremuri de război și de atunci a ținut o evidență fotografică a tuturor operelor sale. Războiului i-a dăruit „Calea eroilor” din Târgu- Jiu … .
4.Și acum numai Constantin Zărnescu
Pentru că Salonul Național de Literatură și Arta ,,Rotonda Plopilor Aprinși”, ajuns la ediția a IX-a și Festivalul Cărții la Râmnic, ediția a VI-a, evenimente mari, s-au încheiat și au generat fluvii și efluvii de creativitate, și în mine, și eu nu mi-am atins o țintă, aceea de a-l cunoaște pe Constantin Zărnescu, am purces la Cluj să-l cunosc în acest „bate fierul cât e cald” de mai!
Vine „Ziua zilelor” și … Domnul Zărnescu spune că plouă, eu văd mai soare ca întotdeauna:
– Sunt prieten cu gorjeni din mai multe generații. Gorjul s-a ridicat numai prin patriotism, iar Târgu- Jiu era fruntaș prin numărul absolvenților de școli militare. Cum e climatul literar la dumneavoastră, în Gorj?
– Ne confruntăm cu un dispreț amatoristic din partea celor ce conduc cultura.
– Este multă muncă să scrii cărți, dar nu așteptați răsplata! Ați iubit în secret literatura. Ați fost fericită. Să nu uitați sfatul lui Blaga: să nu scoatem cărți vara! Să ne lansăm cărțile când se pun semințele în mai și să le mai arătăm tocmai de „Ziua Recoltei”! La noi, în Vâlcea, avem un grup de semidocți cu studii în Rusia, unii ca „dacologi” fac o reală schismă între intelectuali!
Îi prezint cărțile mele și alege „Legendele”.
-Sunt publicate acum aproape 15 ani!
-Corespund și începuturilor mele într-ale scrisului… căutări ale drumului propriu printre legende și mituri, dar și temelor majore dezbătute de om încă din vechime. Românul e specialist la a pune sămânța în pământ și a crește copii.
-Ce ați scris în acest sens?
– Rămânem la „Iocasta”, carte-martir cu peste 1000 recenzii. E o carte despre mame. Practic teatrul a fost jucat de cei din Târgu-Mureș. Tu ce scrii?
-O carte despre Păuliș.
-Nu depăși 150 de pagini pentru a putea fi citită! Promovează-l în revistele vâlcene, dar și la Petroșani, în „Banchetul”!
-Spuneți-mi și mie câteva cuvinte de sfârșit!
-Există un Dumnezeu al memoriei și al muncii. Când nu te aștepți urcă într-o celebritate europeană nume românești!
-Cum zicea Gabriel Chifu despre „peștele cel mare”, mai mare decât râul?
-Există o presiune a civilizațiilor.
Victoria Stolojanu-Munteanu
