Oraşul. Da. Oraşul. Politica. Republica. Dar „Drumul prin oglindă” e spre sat. Acolo vine poetul spre lumină şi întoarnă cântecele. Acolo vine criticul şi din acest poem mai rămâne doar acel „nimic” de taină fără sfârşit. Poetul este Gellu Dorian. Criticul literar este Angelo Mitchievici. Laureaţii celei de-a XXIII-a ediţii a Atelierului Naţional de Poezie şi Critica Poeziei „Serile la Brădiceni”. Dar a venit numai criticul, care s-a vădit un om de un mare caracter, de o bunătate rară, de o blândeţe infinită, de o înţelepciune altruistă, de o răbdare îngerească. Da. Îngerul cel bun îşi duce crucea până la capăt, te salvează mai întotdeauna de vreo „belea”. Căci, tu, omul îndumnezeiat, te bazezi mereu pe el, iar îngerul cel rău să-şi menţină cumpătul, să nu te „sancţioneze” pentru te-miri-ce-greşeală, să nu-ţi reteze avântul/ entuziasmul.
Şi, cum în Scriitopia e din ce în ce mai greu să rezişti, cauţi a o-ntinde din ea, spre a regăsi Natura, moara de grâne şi poezie de la Brădiceni, cişmeaua cu apa proaspătă, rece, dulce şi săţioasă, care-şi dăruie corpul subţire, firicelul, „păhăruţul” ei miraculos, Pârâului de sub Pod, de sub un pod ca un curcubeu. Cetatea şi Omul sunt peste tot. Şi nu-i de ajuns să ascultăm şi să ne supunem mesajului divin care ne vorbeşte despre Cetatea Dreptăţii, despre Oraşul Credincioşilor. Pentru ca mesajul „Serilor la Brădiceni” să pătrundă în mijlocul futilului urban şi mai ales ca el să fie înţeles în toată claritatea sa şi în toată integritatea lui, atât cât este omeneşte posibil, trebuie să vedem şi în ce măsură este omul capabil să stabilească principiile acelei Cetăţi atunci când este lăsat să decidă singur, adică să se folosească în mod adecvat de propriile sale puteri.
Am discutat despre Politica lui Aristotel şi despre Republica lui Platon cu Angelo Mitchievici. Am reîntors mesajul divin în Natura-ca-atare, cu stejarul ei falnic de vreo câteva sute de ani ca vârstă din poiana lui Niculae al Lupului şi a lui Ion I. Buligan, amândoi scriitori clasici ai Brădicenilor de altădată al căror cămin cultural, de azi, poartă numele celui de-a doilea (înţelepţii satului aşa au decis într-o discuţie cu primarul Peştişanilor, Cosmin Pigui, cel care, printr-o finanţare europeană a transformat bătrâna instituţie, înfiinţată pe 9 aprilie 1920 chiar de I.I. Buligan şi de Teodor Gureanu într-o Cetate Nouă de cultură şi Artă, primenită ca o mireasă). Angelo Mitchievici şi subsemnatul l-am felicit pentru reuşită căci menirea Căminului Cultural aceasta este până la urmă: să găzduiască ediţiile anuale ale „Serilor la Brădiceni”.
Dar acolo, între dealuri, e biserica având rolul să ne resacralizeze profana existenţă.
De anul acesta Ceremonia decernării Premiilor anuale „Serile la Brădiceni” pentru poezie şi critică a poeziei s-a reîntors în Biseria din Brădiceni, care făcea parte cândva din Mănăstirea de deasupra casei lui Ion I. Buligan, pe care, acesta copil fiind eu însumi, mi-a arătat-o în toată splendoarea ruinelor ei, care azi s-au împământat, s-au ascuns sub iarbă şi fân, sub pomi şi arbori maiestuoşi ca nişte zei protectori ai sufletelor noastre mereu însetate de absolut, mereu seduse de gustul veşniciei care, desigur, s-a născut la sat.
Iată ce scria Mircea Eliade la anul 1957 în Rowohlts Deutsche Enzyklopadie, coordonată de Ernesto Grassi, sub titlul Das Heilige und das Profane/ Rowohlt Taschenbuch Verlag GmbH, Reinbek, 1957: „Satul şi Casa omului „de la ţară” se află în Centrul Lumii. Numai în măsura în care accepţi această credinţă, în măsura în care înţelegi simbolismul Centrului Lumii şi rolul acestuia în viaţa unei Societăţi arhaice, poţi descoperi dimensiunile unei existenţe care se constituie ca atare tocmai pentru că se socoteşte aşezată în Centrul Lumii”.
Biserica reprezintă pentru spiritualitatea brădiceneană hierofania. Iar fenomenul „Serilor la Brădiceni” e o acumulare de hierofanii. De la hierofania cea mai elementară ca de pildă, manifestarea sacrului într-un lucru oarecare, o piatră ori un copac, un izvor ori un pârâu, o moară ori un stâlp totemic la capul strămoşului din micuţele cimitire, cât nişte „păhăruţe” cu veşnicie, din Brădiceni şi din Drăgoieşti (acolo unde-şi trăiesc veacul tăcitusian şi Adormiţii întru Domnul Luxiţa şi Vasile, Nicolae şi Ştefania, bunicii mei adică, iar apoi Ion şi Elena, dragii mei de părinţi) şi până la hierofania supremă care este, pentru un creştin, întruparea lui Dumnezeu în Iisus Cristos, între care nu există ruptură fiindcă există Altfelitatea Totală. În Haos, Satul, Casa, Biserica, Moara e cosmosul locuit, consacrat. Iar Consacrarea unui Loc este repetarea Cosmogoniei. Stâlpul Sacru descoperit de mine în incinta sacră a Bisericii din Brădiceni îi asigură Omului de Rând dar şi Poetului şi Criticului de Poezie comunicarea cu Cerul. Pe acest stâlp cosmic, pe stejarul multisecular se sprijină Cerul şi el redeschide calea către lumea zeilor. Acolo, în biserică, e Centrul Lumii. Şi doar acolo poate fi încununat cu lauri Creatorul liric, Epic, Dramatic ori Critic. „Lumea noastră” a poeţilor şi criticilor literari se află în „Buricul Pământului” şi ea este un Cosmos, Poetul e un Cosmokrator. El e Spiritul pururi reîncarnat în Cetate, avatar după avatar. El îşi asumă (re)facerea Lumii. Este vorba de asumarea creării „lumii în care am ales să locuim”. „Serile la Brădiceni”, scriindu-mi eu însumi cărţile am imitat lucrarea Zeilor, cosmogonia. Acesta e rostul „Serilor la Brădiceni”. Simbolismul cosmic este cuprins în structura însăşi a locuinţei, a Ideii-de-Locuire. Locuinţa – e vorba acum de casa poetului fie el Ion Căpruciu, Silviu Doinaş Popescu, Mircea Liviu Goga, Angelo Mitchievici, Gellu Dorian ori subsemnatul (adică Ion Popescu-Brădiceni) – este Universul pe care Omul şi-l clădeşte imitând Creaţia exemplară a zeilor, cosmogonia. Dar biserica nu e o locuinţă, ci un substitut românesc al Templului, Bazilicei, Catedralei. Lumea este resanctificată în întregime datorită Templului. Oricare ar fi gradul ei de impuritate. Lumea este continuu purificată de sfinţenia sanctuarelor. Iată motivul esenţial, fundamental pentru care am reintrodus în ritualul „Serilor la Brădiceni” ceremonia sacră a decernării Premiilor anuale „Serile la Brădiceni”. Biserica a fost şi este (re)gândită şi acum ca o copie a Ierusalimului ceresc/ a modelul transcendent. Ea reproduce Paradisul/ sau lumea cerească. Interiorul Bisericii este Universul, Altarul este Paradisul, care se află la răsărit. Poarta împărătească a sanctuarului propriu-zis mai purta numele de „Poarta Raiului”. „În Săptămâna Mare, această poartă rămâne deschisă pe tot timpul slujbei, sensul acestui obicei este limpede pe tot timpul slujbei; sensul acestui obicei este limpede explicat în Canonul pascal: Cristos s-a ridicat din mormânt şi ne-a deschis porţile Raiului. Dar ceea ce simbolizează Cristos în Sacru reprezintă Poetul în Profan. Este oglindirea lui Cristos în lumea profană pe care o regentează ca s-o resacralizeze cu arta lui, cu muzica lui, cu orfismul şi cu narcisismul său, iar Orfeu şi Narcis au devenit zei. Apusul este, dimpotrivă, ţinutul întunericului şi al morţii, al locuinţelor veşnice ale morţilor, care aşteaptă învierea trupurilor şi Judecata de Apoi, pe care am găsit-o magistral pictată pe pereţii pridvorului Bisericii din Drăgoieşti. Mijlocul clădirii este Pământul. După Kosmas Indikopleustes, Pământul este dreptunghiular şi mărginit de patru ziduri, deasupra cărora se află o boltă. Cele patru părţi ale interiorului unei biserici reprezintă cele patru direcţii cardinale. Ca imagine a Cosmosului – repet – biserica bizantină reprezintă şi totodată sfinţeşte Lumea şi resfinţeşte Poezia, Poeticitatea acestei Lumi. Căminul Cultural „Ion Buligan” trebuie deci reînţeles ca templu profan al Culturii, ca imago mundi şi ca axis mundi al ei. În sălile lui, timpul este re-creat, deci regenerat, anual, când „se clădeşte Anul”. Înrudirea dintre templum şi tempus este evidentă căci Templu se referă la aspectul spaţial, iar tempus la aspectul temporal al mişcării orizontului în spaţiu şi timp. Lumea Brădicenilor se reînnoieşte în fiecare an, cu prilejul Kairotic, al ritualului iniţiatic al Serilor la Brădiceni. Ea îşi regăseşte cu fiecare început de an „sfinţenia” originară cu care s-a născut in illo tempore din mâinile Creatorului. Ritualul „Serilor la Brădiceni” este o reactualizare a actului cosmogonic, în/ prin el se repetă trecerea de la Haos la Cosmos „Evenimentul mitic redevine prezent – îmi şoptea emoţionat Angelo Mitchievici. Lupta, Victoria şi Creaţia au loc chiar în această clipă, hic et nunc. Aici suntem implicaţi în reluarea Timpului primordial, a Timpului „pur”, cel care exista în momentul Creaţiei. Prin repetarea anuală a cosmogoniei, Timpul este regenerat, reîncepe ca Timp sacru, deoarece coincide cu acel illud tempus, când Lumea începuse să existe. Participând în mod ritual la „sfârşitul Lumii” şi la „re-crearea” ei, omul devine contemporan cu illud templ(u)s fiind el Timpul originar/ al originii. In illo tempore, zeii ajunseseră la apogeul puterii. Cosmogonia este manifestarea divină supremă, gestul exemplar de putere, de îndestulare, de creativitate. Ca homo transreligiosus, omul religios este însetat de real şi încearcă prin toate mijloacele care îi stau la îndemână să se aşeze la izvorul realităţii primordiale, când lumea era in statu nascendi. Din acest motiv, Timpul cosmogonic slujeşte drept model tuturor „Timpurilor Sacre”.
Ei, da, automat, Timpul originii devine în ceremonialul „Serilor la Brădiceni” un timp festiv, având structura unei sărbători transmitice şi fiind, în aparenţă, şi o activitate firească, de care te bucuri pe deplin, căci însăşi ideea de Deplinătate conduce la „firescul ca excepţie”. Însă chiar şi în gesturile zilnice, omul are un model transuman, căci înfăptuirile lui urmează modelele exemplare hotărâte de zei şi de Strămoşii mitici (imitatio dei, aşadar – n.m., I.P.B.).
Astfel că de la biserică, participanţii la cea de-a XXIII-a ediţie a A.N.P.C.P. „S.L.B.” au mers la Căminul Cultural „Ion Buligan” unde Asociaţia Cultural-Literară „Serile la Brădiceni” şi-a încununat şi ea laureaţii: „Premiul „Anghel Dumbrăveanu” i s-a acordat tânărului poet Silviu D. Popescu. Premiul „Petre Brâncuşi” compozitorului Mircea Suchici; Premiul „Petre Ghelmez” lui Ion Căpruciu pentru volumul „Şi Luna era verde”, constând în diplome, bani şi tablouri de artă donate de artiştii plastici gorjeni. Totodată, primarului Cosmin Pigui i s-a decernat o „Diplomă de excelenţă” pentru contribuţia la buna desfăşurare a „lucrărilor” anuale ale Atelierului Naţional de Poezie „Serile la Brădiceni”.
Cât ne priveşte pe mine şi pe Angelo Mitchievici, gardaţi de scriitorii Radu Cârstoiu, Vasile Ponea, George Drăghescu, Victoria Stolojan-Munteanu şi Silviu D. Popescu, am vizitat Mănăstirea Tismana şi Muzeul Tezaurului după care am făcut un popas la Cabana Ursu, acolo unde George Coşbuc îşi petrecea deseori vacanţele ori îşi regăsea inspiraţia po(i)etică sau traducea din Dante.
Acolo, în creierul munţilor, pe o terasă mirifică, am ciocnit câte o cupă (graalică, poate?) cu vin, am contemplat paradisul codrilor de pini şi brazi, norii de deasupra, soarele ivindu-se dintre ei, marea cerului adamantin, am tras în piept aerul ionizat, am ascultat cântând păsările ori apa (heraclitică, poate?) pârâului Tismana, curată ca o lacrimă ori ca o rouă. (Heraclit era un iniţiat în misterele orfice – n.m.).
Ah, şi să nu uit cumva! Cu apa râului Morii, în faţa Morii de Grâne şi Poezie l-am botezat pe laureat, precum cândva, pe Marian Drăghici, precum in illo tempore Ioan Botezătorul pe Iisus Hristos.
Cât priveşte Moara, în revista „Miracol de Brădiceni”, există un text încredinţat mie, pe vremea când eram prieten cu poetul şi editorul Virgil Bulat, de Nicu Steinhardt. Îl preiau în finalul eseoreportajului meu:
„Moara ca oglindă a vieţii ce curge merită să i se creeze un tratat de metafizică. Prilej de metafizică sunt toate cele. Nu numai moara: toate curg. Schubert a cântat moara. Don Quijote s-a luptat cu zbaterile ei. E unul din obiectele magice ale lumii noastre. Stă şi ea, ca multe altele, la intersecţia dintre Lume şi Metalume. O mulţime de obiecte-satelit roiesc în jurul omului, laolaltă cu el, în Spaţiul Intermediar. Moara, ca şi omul, e şi duală. Adesea Morarul e dinspre diavol, iar moara însăşi macină nu numai bune. Dar moara acţionată de o apă curgătoare se numără printre Fermecături şi Gingăşii: e un compendiu de metafizică binevoitoare pentru uzul oamenilor de bunăvoie”. (NICOLAE STEINHARDT, MONAHUL DE LA ROHIA, răspunde la 365 de întrebări incomode adresate de ZAHARIA SÂNGEORZAN)”
– un eseoreportaj de Ion Popescu-Brădiceni –
