Mulţi privesc, puţini văd. Acelaşi, lucru şi cu cititul. O să-mi spuneţi stimaţi cititori, că poveştile mele sunt vechi, că acum sunt la modă cele din Irak. Poate aveţi dreptate, dar războiul din Irak mie nu-mi place, după cum nu-mi place nici un război, nici cel dintre doi câini nu-mi place. Cât priveşte cel din 1916, sunt mândru de bunicii mei şi ai voştri, cărora le-a rămas numele la Mărăşeşti sau pe vreun monument în satele României.
De aceea vă spun, Eroii Patriei sunt cei care au murit la Plevna, la Mărăşti şi Mărăşeşti, la Oituz. Ce diurnă a avut moş Gheorghe care a luptat la Mărăşeşti şi şi-a lăsat numele pe câmpul de luptă?!… Numele şi trupul. În Irak se duc şi se luptă să ne apere ce?! Istoria ne va judeca. Şi pe căţei, şi pe căţelandri, şi pe dulăi… Povestea mea e ceva mai veche, dar vă rog să mă credeţi că e adevărată. Erau la noi în sat, două familii. Familia Petre şi familia Ion. Nu se ştie de unde şi cine le-a numit aşa, spre a le deosebi de celelalte de acelaşi fel. Vechimea lor nu se ştie. În acelaşi an şi aceeaşi zi, amândouă familiile au primit de la Dumnezeu câte un fiu şi notarul, cam învăţat la băutură, i-a numit pe unul Petre şi pe celălalt Ion. La şcoală n-a fost greu, că învăţătorul era din sat şi-i cunoştea foarte bine.
Ion Petre, Petre Ion, greu să-i deosebeşti, parcă erau gemeni. Toate bune, până în 1916 când, la primărie, a venit un Ordin de chemare. Tatăl lui Petre Ion era slujbaş la primărie. El a primit ordinul. Şi l-a trimis pe curier la Ion Petre. Ion Petre era căsătorit şi avea doi copii. Om cu scaun la cap, ştia că aşa îl striga şi în catalog. Dar cine se mai gândeşte la cele nimicuri, când emoţiile te doboară. Ei, dacă ar fi ştiut el că odată cu vârsta devii din Ion Petre, Petre Ion. Şi s-a prezentat la regiment. Regimentul 18, de care şi azi povestesc cărţile de istorie. Ion Petre a rămas acasă, lângă părinţi. El nu ştia nimic. Numai tatăl său, funcţionar la primărie… Şi viaţa curgea normal la sat. Într-o zi s-au dus la coasă, tatăl şi fiul… Şi a venit o ploaie cu trăsnete şi fulgere… A doua zi i-au găsit pe amândoi, trăsniţi, cu coasele lângă ei. Lumea povesteşte. Cel din război s-a întors. Norocul lui… S-a întors la copiii lui. Şi nici acum nu ştie dacă ordinul de chemare era al lui sau al prietenului său. Dumnezeu, el singur ştie!
o poveste de Ion Căpruciu
