Carmen Sylva este pseudonimul literar al primei și uimitoarei Regine a României, Elisabeta, soția Regelui Carol I. Debutul literar se petrece în anul 1880, cu poemul „Sappho”, Leipzig, cu pseudonimul Carmen Sylva, poate chiar la îndemnul lui Cartol I, spre a delimita poeta de regină. La sugestia doamnei de onoare, Zoe Bengescu, a renunțat la cuvântul „avis” (pasăre), la care s-a gândit inițial, în favoarea celui de „silva” (pădure), care evident îi aducea aminte de pădurile copilăriei, pe care le-a îndrăgit pe întregul parcurs al vieții. Sensul pseudonimului este explicat chiar de autoare la începutul culegerii sale, „Mon Repos” (1882): „Carmen înseamnă «cânt», iar Sylva «pădure»./Cântat de ea însăși, cântul pădurii răsună/Și, de m-aș fi născut în pădure/Spre a-l repeta, mută mi-ar fi lira./De la păsări l-am preluat,/Pădurea e cea care mi l-a murmurat în întregime” (traducere de Lia Hârsu).
În 1878, romancierul Paul Landau a convins-o pe Elisabeta să-și publice în două periodice germane mai multe traduceri sub pseudonimul, o anagramă a numelui său: E. Wedi.Carmen Sylva a mai folosit o singură dată pseudonimul F. de Laroc (anagramă după Femme de Carol), când a semnat o baladă românească în trei părți, cu titlul „Vârful cu Dor”.Creatoare spontană, Carmen Sylva are o operă imensă ce se întinde între anii 1880 – 1913. „Insula Șerpilor” (memorii) apare postum, în 1918. A scris: versuri, cugetări, povești, povestiri, nuvele, romane, opere dramatice, amintiri, memorii. Prin urmare, a cultivat toate genurile de creație. Majoritatea scrierilor sale apar în limba germană, câteva în limba franceză, iar în limba română a scris „Puiu” (povestiri), „Visul poetului” și „Sola”, ultimele două fiind citite în ședințele Academiei Române. O parte din opere au fost scrise în colaborare cu Mite Kremnitz, soția lui Wilhelm Kremnitz, unul dintre medicii trimiși reginei Elisabeta de regina Saxoniei, spre a o ajuta în timpul Războiului de Independență, despre care Robert Scheffer, secretarul reginei, scria: „Prietenă perfidă, spioană și sfetnic periculos în toate privințele, îndrăzneață sub aparența de modestie și detestată de întreaga Curte”. Printre cei mai buni traducători ai scrierilor lui Carmen Sylva îi amintim pe: George Coșbuc, Adrian Maniu, Liviu Rebreanu, Livia Maiorescu, Șt. O. Iosif, Alexandru Tzigara – Samurcaș. Carmen Sylva îi scria colaboratoarei sale, Mite Kremnitz, că nu se simte bine „decât printre artiști, pentru că eu vorbesc pe limba lor și ei pe a mea, acolo se află ai mei, și nu printre mai – marii de pe acest pământ, cu toate formalitățile și formulele lor protocolare”.
Printre invitații la Castelul Peleș de la Sinaia, cei mai mulți se aflau scriitorii și artiștii români și străini. Unul dintre aceștia a fost Vasile Alecsandri. La moartea principesei Maria, fiica lui Carmen Sylva, Vasile Alecsandri a scris poezia „Glas venit dincolo de stele”, versuri care au impresionat-o cel mai mult, strecurându-i un uriaș val de simpatie. Prietenia dintre Vasile Alecsandri și Carmen Sylva se va adânci pe parcursul lucrului la traducerea pentru antologia de versuri ,,Romänische Dichtungen” din lirica românească. În scrisoarea din 2/14 octombrie 1881, Sinaia, Vasile Alecsandri arăta: „Doamna Alecsandri a venit cu mine la Sinaia, ca să prezinte omagii respectuoase maiestăților lor”. Bardul de la Mircești îi va dedica reginei – poete multe dintre poeziile sale, în semn de omagiu: „Dorul de brazi”, „Ana Doamna”, „Regina Sylva”, „După doi seculi”, „O regină într-o mansardă”, „Balada Peleșului” și altele. Ca semn al prețuirii sale, Carmen Sylva va picta pe pergament „Concert în luncă” și, în amintirea debutului său încurajat de Vasile Alecsandri, va scrie pe frontispiciul pergamentului: NOI. În 1903, într-o scrisoare adresată lui George Bengescu, Carmen Sylva scria: „Când dragul nostru poet Vasile Alecsandri mi-a vorbit despre talentul meu și mi-a zis pentru prima oară: «NOI»; m-am îmbujorat toată și mi s-a oprit respirația. Mi-am zis: e un mare poet și-mi spune: NOI!”. Acest pergament, precum și corespondența celor doi se găsesc în prezent la Biblioteca Academiei Române, fiind donate de fiica poetului, Maria Bogdan. Carmen Sylva își încalcă principiul de a nu interveni pe lângă rege în chestiuni politice și cere acestuia să-i acorde lui Vasile Alecsandri postul de ministru plenipotențiar al Legației românești de la Paris, iar, după retragerea sa, o pensie însemnată. Îl invită adesea să-și petreacă vacanțele la Sinaia.
Wilhelm Kotzebue (1813 – 1887), diplomat rus și autor german, fost consul la Iași, unde s-a căsătorit cu o Cantacuzină, apoi ambasador al Rusiei în Germania, a tradus în limba germană, în 1857, la Berlin, „Romanische Volkspoesie”, „Poezii populare românești”, tipărite de Vasile Alecsandri. În timpul unei audiențe la Palat, Vasile Alecsandri a întrebat-o la începutul anului 1880 dacă și-a ales un pseudorim, având în vedere debutul.
Inspirat de căsătoria cuplului princiar, Elisabeta și Carol I, tânărul Eminescu a creat un poem dramatic intitulat „Povestea”, în care Elisabeta este imaginată ca o stea boreală, fiica regelui Nord și a reginei Miazănoaptea, care, dispărând din cercul arctic, apare: „Prefăcută-n înger, femeie și vergină,/Lucește mai frumoasă, surâde mai senină,/În fruntea unei stânce, deasupra unei mări,/Mireasa cea frumoas-a Domnului unei țări”. După ce invocă trecutul prin spiritul lui Ștefan cel Mare, încheie cu o lungă tiradă, în care își exprimă încrederea în viitorul românimii, binecuvântând steaua care s-a ivit pe cerul ei: „Trezit din groapa-mi rece, din noaptea mea cea mută,/Ca binecuvântarea cea sfântă și tăcută/În aerul de nuntă al țării adiez/Să mă închin la tine, o, stea în care crez”. În 1878, Elisabeta a publicat într-un periodic german traducerea unui poem de Mihai Eminescu. Balada românească în trei părți, „Vârful cu Dor”, scrisă cu pseudonimul F. Laroc (anagramă după Femme de Carol) îi va inspira lui Mihai Eminescu capodopera „Mai am un singur dor”.
Impresionată de sărăcia în care se zbăteau unii scriitori și artiști, Carmen Sylva de mai multe ori a depășit rigorile ce se impuneau prin protocol și a insistat pe lângă rege să acorde distincții Bene Merenti, însoțite de ajutoare bănești sau de pensii. Mișcată de geniul și soarta nefericită a lui Mihai Eminescu, aflând de la Titu Maiorescu, imensa autoritate literară și politică a vremii, Carmen Sylva a încercat în timpul unei întâlniri la Palat, după cum aflăm din memoriile Elenei Văcărescu, să-i acorde un ajutor bănesc marelui și nefericitului poet. Numai că Eminescu s-a opus categoric, refuzând toate invitațiile de a mai participa la șezătorile de la Palat. Cu toate acestea, Carmen Sylva a continuat să-l sprijine pe Eminescu prin Titu Maiorescu, cu bani din caseta personală atunci când poetul a plecat la un sanatoriu din Viena, bineînțeles, sub anonimat.
Este adevărat că, în România, literatura lui Carmen Sylva a fost privită cu oarecare neîncredere, cu reticență, dar în străinătate, mai ales în Germania, a constituit o punte între cele două culturi, prin traducerea în limba germană, din Alecsandri, Eminescu și din lirica populară.
Elena Bibescu i-a prezentat reginei, în primăvara lui 1898, un copil – minune, pe nume George Enescu. A fost impresionată atât de puternic, că l-a invitat să petreacă vacanța la Sinaia, timp în care micul compozitor i-a compus lieduri pe versuri ale lui Carmen Sylva. Supranumit „fiul ei spiritual”, l-a ajutat financiar și moral toată viața. Pentru Enescu, Elisabeta a rămas până la moarte icoana tinereții sale. La înmormântarea reginei, „copilul său spiritual”, George Enescu, a orchestrat „Trioul în mi bemol major” de Schubert. La centenarul nașterii Elisabetei, într-un articol, George Enescu își amintea: „Mi s-a cerut bolnav de oreion să orchestrez acest trio, ceea ce am și făcut, într-o noapte și o zi, domnul Cuclin șezând lângă mine și transcriind ceea ce orchestram. Abia peste un an sau doi am putut asculta și eu compoziția aceasta, cântată prima dată când mă aflam bolnav la pat, profund întristat de moartea lui Carmen Sylva, nedezmințită întrupare a bunătății”.Pictorul Nicolae Grigorescu a încântat-o chiar de la prima întâlnire, în 1879, când acesta i-a făcut portretul, aflat în colecția regelui Mihai. În primăvara lui 1880 face parte din suita sa într-o călătorie la Neuwied. Pasiunea pentru arta lui Grigorescu s-a amplificat în timp, astfel că în anul 1900 avea una dintre cele mai însemnate colecții ale celebrului pictor. De fiecare dată, când Nicolae Grigorescu făcea o expoziție, Carmen Sylva cumpăra cele mai valoroase lucrări. A pătruns în anecdotă faptul că un colecționar bucureștean n-a putut cumpăra nicio compoziție de la ultima expoziție grigoresciană, deoarece pânzele importante erau deja cumpărate de Carmen Sylva.Într-una din epistolele sale, Carmen Sylva îi scria lui Rodin. După ce își exprima admirația pentru sculpturile sale, „adevărate revelații”, îl ruga să-l accepte în atelierul său pe tânărul Constantin Brâncuși, dar acesta a refuzat pe motivul că „nimic nu crește la umbra marilor arbori”. Aflând de cele spuse de Brâncuși, Rodin a spus: „În fond, are dreptate. E la fel de încăpățânat ca mine”. Cella Delavrancea, care s-a bucurat de protecția lui Carmen Sylva, a evocat-o în volumul „Dintr-un secol de viață”, ca pe „o bătrână doamnă ce reunea muzicieni în salonul ei de la Sinaia”.
Scrierea „Les Pensées d’une reine” („Cugetările unei regine”), 1882, care conține peste 200 de cugetări structurate pe mai multe capitole: viață, omenie, iubire, fericire, spirit, artă, datorie, orgoliu, politică, s-a bucurat de cea mai largă apreciere. A fost scrisă direct în franceză. Prefațatorul acestei culegeri de cugetări a comparat-o, ce-i drept, cam exagerat, cu celebrii autori francezi, La Rochefoucauld și La Bruyère.
În 1888 a apărut o altă ediție adăugită. S-a bucurat de succes îndeosebi în Franța. În 1883, Frédéric Mistral și școala sa literară provensală a onorat-o cu diploma de „Maître ès Yeux” a Academiei de Arte Florale, cea mai veche academie literară din Europa.
Pictorul olandez Vincent van Gogh, închis într-un ospiciu, a găsit o alinare a cumplitelor sale suferințe fizice în lectura acestor Cugetări regale. Din păcate, regina nu-l cunoscuse. Scriitorul Pierre Loti i-a tradus o parte din ele și avea să se întâlnească în repetate rânduri cu Carmen Sylva. Elena Văcărescu, domnișoară de onoare a reginei, i-a trimis lui Pierre Loti traducerea poeziei „Iehovah” scrisă de Carmen Sylva. Acesta i-a trimis romanul său „Pescarul din Islanda”, cu o dedicație călduroasă pentru regină. Lectura acestui roman i-a lăsat o impresie atât de puternică, încât l-a invitat pe autor la Sinaia. În trei săptămâni, Carmen Sylva i-a tradus romanul în limba germană. Vizita lui Pierre Loti la Sinaia și expediția pe munte s-au lăsat cu un mare scandal. Mama lui Carol I, aflată la Sinaia, a dezaprobat caracterul insolit al expediției pe munte, la fel mama lui Carmen Sylva, informată de fosta secretară a reginei despre această excursie organizată în onoarea unui romancier imoral, și-a îndemnat fiica să-l alunge cât mai curând de la Sinaia.
Aflată în exil la Veneția, însoțită de întreaga suită regală (Elena Văcărescu, sora sa, Zoe, doctorul Romalo, secretarul ei, Scheffer, și colonelul Greceanu), sosirea lui Pierre Loti reprezintă un prilej de mare bucurie. În timp ce se plimbau cu gondola pe Gran Canale, sub clar de lună, Loti n-avea ochi decât pentru Exilată (regina). Vizita lui Pierre Loti la Veneția, aflând de la un spion dublu, l-a agasat mult pe regele Carol I. Iată cum o caracterizează Pierre Loti pe Carmen Sylva: „Regina era înaltă și bine făcută. Ochii sunt albaștri și puțin nesiguri; caută îndeaproape privirile celorlalți, spre a le ghici mai repede gândurile. Sprâncenele fin arcuite au o extraordinară mobilitate; gura armonioasă este obișnuită să zâmbească, lăsând să se zărească o dantură foarte albă și frumoasă; părul castaniu, bogat, se dovedește a fi adesea mai puțin disciplinat; mâinile sunt foarte frumoase, iar pasul, nerăbdător, e frumos cambrat, întreaga-i ființă e mai degrabă drăguță decât frumoasă – și chiar mai curând grațioasă decât drăguță”.
Carmen Sylva invita pe rând la Palat artiști, muzicieni, literați, erudiți, oameni politici, dar și elita din înalta societate bucureșteană.
Impresionată de prestigiul european al lui Auguste Rodin, „maestrul ei venerat”, îi trimite corespondență prin intermediul ministrului român în Franța. Epistola este însoțită de volumul său „Les pensées d’une reine”. Carmen Sylva publica două – trei volume pe an. Din cele peste cincizeci de scrieri apărute între anii 1880 – 1913, puține rămân să înfrunte timpurile. „Povestirile Peleșului”, culegerea de cugetări „Les pensées d’une reine” și „Vârful cu Dor” ar reprezenta culmea creației sale.Faptul că unele scrieri sunt incomplete, inegale, se datorează grabei de a da naștere altor opere, fără o șlefuire a celor precedente. Prefațatorul cărții consideră că autoarea comitea greșeala de a crede că totul trebuie să fie spontan. „Când îmi vine o idee, scria autoarea, indiferent că vreau sau nu, trebuie să mi-o exprim și s-o strecor în versurile mele”. „Când scriu, am sentimentul unei descărcări electrice”. Având în vedere că majoritatea operelor au apărut în limba germană, mai rar în franceză, și prin traducere, probabil, s-a ajuns la scăderea valorii acestora.
Cu excepția lui Titu Maiorescu, criticii literari au păstrat o tăcere reverențioasă, chiar și după moartea reginei. Singurul care a încercat să pătrundă în lirica autoarei a fost Dumitru Caracostea. Acesta a afirmat că opera lui Carmen Sylva „a întâmpinat mari dificultăți” ca urmare a numărului mare de scrieri și datorită poziției sale în societate, ca regină. „Dacă ar fi aparținut păturii noastre mijlocii, afirmă istoricul și criticul literar, și ar fi scris în românește, judecata criticii n-ar fi șovăit”. În poemul „Regina”, din volumul „Maine Ruh”, tradus de George Coșbuc în 1906, Carmen Sylva se împotrivește acestei critici nedrepte: „Cum, Doamne, să mai pot și eu/Avea talent? Să pot și scrie?/Dreptate-ar fi să-mi dea chiar mie/Vreun dar divin prea dreapta soartă?/Prea mare ar fi norocul meu!/Eu sunt doar o regină/De ce v-ați pierde vremea voi/Citind ce scriu? Degeaba toate!/Abia când voi fi moartă poate/Mă veți vedea ce-am fost, spre a zice:/«A fost aproape om ca noi!»/«Păcat, c-a fost regină!»”.
Recitind vasta bibliografie consultată de autorul acestei cărți, Gabriel Badea – Păun, ajungem la concluzia că s-a scris enorm de mult despre Regina Elisabeta și despre Carmen Sylva. De aceea, ne propunem să încheiem cu niște reflecții ale scriitoarei Carmen Sylva asupra propriei existențe: „S-a scris atât de mult despre viața mea exterioară și se știe atât de puțin despre viața mea intimă! Dar cine poate oare să își povestească viața astfel încât să pară autentic tuturor?”
„Nu ni se iartă talentele, succesele, prietenii, căsătoria sau averea; poate doar moartea, și nici atât…!”.
(Carmen Sylva, „Les pensées d’une reine”)
Constantin E. Ungureanu
