Am dorit să desprindem din vasta desfăşurare de efluvii lirice a poetei gorjene Mariana Popeangă Cornoiu aceste câteva versuri care sintetizează foarte bine crezul ei artistic şi existenţial, ca o veritabilă profesiune de credinţă: Aceasta este-a vieţii mare artă:/ Să trăieşti mereu rănit de dor,/ Ca şi când ai fi nemuritor. (Arta vieţii). E o ambivalenţă aici, izvor discret al unei secrete melancolii: pe de o parte, setea de viaţă, bucuria de a trăi plenar viaţa cu toate ale ei, şi, pe de altă parte, tristeţea provocată de apropierea sfârşitului.Sentimentul timpului care trece implacabil (toamna e anotimpul invocat cu precădere) e dominant. Poeta a învăţat de mică să trăiască cu moartea-n faţă. Cel mai adesea acesta e dublat de sentimentul puterii, energetismul poetei rămânând viu, rare fiind momentele de criză, resimţită ca un abandon, ca o tristeţe fără leac; e mai degrabă o acceptare senină a sfârşitului inevitabil, o împăcare cu destinul care îşi găseşte o superbă expresie în poemul Senectute: Simt iarba crescând în mine!/ Nu mi-e teamă, chiar mi-e bine/ Fiindcă-n lanul ei zăresc/ Maci de câmp ce înfloresc/ Şi le ţine marginea/ Floarea de nu-mă-uita/ Crescută din palma mea. Alteori această împăcare e însoţită de un zâmbet amar, de vreme ce moartea e privită ca un ierbar; o undă de umor scaldă numeroase alte versuri inspirate de presentimentul finitudinii.
E un melos plin de melancolie, sfâşietor (Şi până când, Mai este loc, Destrămare, Precauţie tardivă, Toamnă – Ce trist e când/ Ne pregătim de moarte trăind!), bacovian câteodată (De toamnă), sentimental, alteori, poeta fiind hipersensibilă atunci când invocă fragilitatea vieţii (O floare-i omul, Temelie la veşnicie).
În laconicul, dar ingeniosul poem Generaţii ea are viziunea scurgerii generaţiilor, fixând epicentrul poemului pe imaginea cimitirului din dealul satului: Satul s-a urcat în deal,/ Alt val vine după val…/ Pe poteca timpului/ Urcă-n culmea dealului. Este o viziune a extincţiei în decor naturist la fel ca în alte poeme citabile, precum Umbra sau Joc fatal.
O poetă vitalistă ca Mariana Popeangă-Cornoiu are o viziune complexă asupra vieţii privită ca un zbor frânt (Definiţie), sau ca o petrecere pe care o strică moartea percepută ca desprindere de mundan (Către strămoşi), ca strămutare pe un alt tărâm.
Cât se poate de insolită este imaginea excavatorului timpului care răscoleşte hume (Precauţie).
Sintetizând, vom spune că este o viziune generoasă asupra vieţii individuale care se scurge în oceanul vieţii universale ca într-o supremă-mbrăţişare! (Paralelism), dublată de aspiraţia spre o existenţă puternic spiritualizată: Să respir muzică,/ Să zâmbesc cer,/ Să scald lacrima/Până ce pier. (Trăire sublimă)
Nu lipsesc nici accentele autoironice: A început să fluiere vântul prin oasele mele!/ Prohodindu-mă cu doinele lui, mă va duce spre stele (Meteodependenţă).
Trecerea dincolo e tratată, la modul baladesc, în poemul antologic Amurg, sau dramatic precum în alt poem antologic – Rug de ispită – unde poeta are viziunea ursitei care cernu din munţi cu sita nisipul din clepsidra fiecăruia. Pe un ton elegiac este compus alt poem remarcabil, şi anume Tulpina cerului: În copaci nu se aude plânsul,/ Doar tăcerea lor spune ceva/ Când în vânt îşi flutură ei frunza/ Nefăcând-o cu tot înadinsul.// Ei în cercuri îşi adună anii/ Şi-i ascund cumva, cum ştiu mai bine/ Să nu li-i răpească cineva//Nici să nu li-i afle oarecine.// I-aţi văzut cum stau şi cum suspină,/ Parc-ar pune cerului tulpină/ Să nu se prăvălească peste noi…/ Şi cât de trişti rămân copacii goi,/ Legănaţi de vânturi şi de ploi!
Muntele vieţii e muntele dorului, crede poeta, prin urmare la tot pasul vom da peste elanuri cenzurate de conştiinţa limitei (Dorinţă târzie, Cu realitatea vecini).
De aici şi sentimentul vinei provocat de excesul vital incontrolabil (Prea multe). Leitmotiv al întregului volum, dorul e darul memoriei încărcate de amintiri, al visului compensatoriu (Salcâmul din vis) sau al poveştii (Poveste): „Îţi mai aduci aminte, Doamnă,/ Era târziu şi era toamnă… ”/… Şi cum să nu-mi aduc aminte,/ Că amintirile sunt sfinte,/ Îţi bat la uşi şi la fereastră/ Când bruma vieţii-n prag adastă/ Şi te ajută s-o alungi/ Când nopţile îţi par prea lungi!/ Cu ochii minţii retrăieşti/ Şi- n suflet simţi cum înfloreşti/ Ca merii, care-n prag de toamnă,/ Nu-şi lasă mugurii s-adoarmă…( Şi cum să nu-mi aduc aminte). Dorul e un dat al singurătăţii, copleşitor; extrem de sugestivă, în acest sens, e imaginea cuibului de rândunică părăsit de puişori din poemul Singurătate.
Singurătate poeta are simţul nuanţei, distingând între singurătatea care e impusă dinafară şi însingurarea care are resorturi interioare (Însingurare), sau sesizând diferenţa dintre eternitatea care e zidită-n timp/ Şi poartă pe frunte un nimb şi neantul care e dincolo de timp (Eternitate şi neant).Cuvine-se a remarca, ajunşi la acest punct al exegezei noastre, faptul că, în ciuda preferinţei pentru metafora rustică, agresată, şi a opţiunii pentru estetica tradiţionalistă, poeta este vădit multiplu înzestrată, unele poeme având puternice accente metafizice (Iscodire), sapienţiale (Să iei aminte) sau existenţiale (Câmp auster).
O notă de-a dreptul vizionară are poemul Cer de iarnă, unde decorul familiar, rustic, al anilor copilăriei, primeşte dimensiuni cosmice, fabuloase de-a dreptul: Prin troienele din nori/ Tata-n ceruri greu păşeşte,/ Derdeluşuri pentru îngeri/ Printre stele el clădeşte.// Doi copii plecaţi cu el/ ‘Nalţă oameni de zăpadă./ Prin troienele din cer/ Tata-i ţine să nu cadă.// Furca mamei toarce gerul/ Şi cad scame de zăpadă/ O vârtelniţă e cerul/ Şi se ţese pânza dalbă// Să se-ntindă pe pământ/ Peste gândurile negre,/ Până când, în primăvară,/ Va-nflori speranţa verde.
Altminteri, nostalgia e productivă în texte precum Altar, Colind la casa părintească ş.a., dar cu adevărat emoţionant e poemul Scrisoare tatei, care debutează ca o rugăciune: Mă iartă, tată, dacă-ţi tulbur somnul,/ Dar ştii că mâine este ziua ta! Ne aşteptai ca să-ţi deschidem poarta,/ Dar de un timp tu te-ai mutat în stea…
Deşi, aşa cum am văzut, motivul thanatic este precumpănitor, nici erosul nu este neglijat, ba dimpotrivă.
Iubirea e cântată în tonuri şăgalnice – cu predilecţie pentru jocuri lexicale ori de vocabule (Idilă I-II, În ciudă, Incertitudine, De o viaţă aştept, Lexicală) – melancolice (Măcar ecoul, De ce îţi spun?), dar şi idilice, atunci când evocă timpul plin al iubirii împărtăşite: Îţi aminteşti cum stelele picau/ În sfâşieri pe-a cerului câmpie?/ În suflet trandafirii ne-nfloreau/ Şi susura izvor de apa vie. (Îţi aminteşti?).
Iată, aşadar, o carte vibrantă, tonică şi oarecum paradoxală, căci, inspirată fiind de sentimentul morţii, în final se alcătuieşte ca o apologie a vieţii.
Mircea Petean
Floreşti – Cluj, 3-4 martie 2019
