Mi-aduc aminte, prima oară, când am dat “nas-în -nas” cu cuvântul: ORFAN !..Nu aveam mai mult de 8 ani și am fost frapată de sonoritatea neobișnuită. Șoaptelor celor din jur – al căror sens nu îl pricepeam: “a rămas orfană”, le-am adus, firesc, lămurirea dată de părinți ochilor mei intrebatori…
Am aflat că, bălaiei copilițe cu care mă jucăm îi murise mama… că orfanul e că un fluture fără una sau ambele aripi… cum ar putea zbura?
Asemeni altor copii și noi eram fluturi în zbor! Nouă însă, nu ne lipseau dragostea, speranțele, entuziasmul, susținerea necondiționată a excelentilor noștri părinți! Zburăm către maturitate, an după an, cu aripi mai largi, mai puternice, vegheați, ajutați, încurajați…
Și anii au trecut… că o poveste începută cu “a fost odată”… Că elevă de gimnaziu, citindu-l pe Malot (Sans Famille), am trăit- pentru prima dată- singurătatea alături de eroul sau…În viață reală, în nicio împrejurare, nu ne-am simțit singuri; eram un “TOT” clădit pe respect și iubire, noi 3 copii și 2 părinți…
După încă mulți ani, Timpul, care nu iartă, mi-a adus în atenție – dureros de real – sintagma “a fi orfan” ! Odată cu moartea Tatei, fluturele care devenisem și-a pierdut, sufletește, o aripa.Sunt 3 ani de atunci…
Celor care au, încă, ambii părinți: bucurați-va și bucurați-i cât va mai e în putință!
Acum, cunoașteți doar sensul cuvântului “orfan”, nu i-ați simțit încă greutatea!
Cât timp părinții sunt în viață, eșți “copil” oricare ti-ar fi vârstă; după trecerea lor din această lume vei fi “ orfan” și te vei simți că atare, chiar dacă Timpul își va depăna caierul pentru mulți, foarte mulți ani, DUPĂ…
Doina (Pânișoara) Dafincescu
