Scriam într-o prefaţă la „Trecerea în vis”* că Mitel Milosteanu putea fi un poet în toată puterea cuvântului.
În exact acest sens „Vis” e un poem aproape perfect prin imaginar, prin fior metafizic, prin ideaţie, prin limbajul de un rafinament prozodic indiscutabil. Citez spre luare-aminte: „Pe blana rece. Mă rog mereu./ Mă rog la zeu. Mă simt undeva/ înlăuntrul unui mormânt/ Iar florile albe-s purtate de vânt/ împrăştiind toate relele./ Deasupra-mi stau nişte…
