În Duminica a 24-a după Rusalii Ap. Efeseni 2, 14-22; Ev. Luca 8, 41-56 (Învierea fiicei lui Iair), din ziua de 27 octombrie 2019, la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie se va citi din Evanghelia Sf. Ev. Luca, privitoare la rolul tămăduitor al credinţei mântuitoare, pentru că în mod concret, ni se arată cum în atingere cu Hristos, bolnavii se tămăduiesc şi morţii înviază, iar în vremea aceea, a venit la Iisus Hristos un bărbat al cărui nume era Iair. Acesta era mai-marele sinagogii, bietul rabin, căzând la picioarele lui Iisus, îl ruga să intre în casa lui, căci avea numai o fiică, aproape de doisprezece ani, pe care o chema Semida şi ea era pe moarte, motiv pentru care în răstimpul unei asemenea întâmplări, situaţia lui Iair s-a înrăutăţit, pentru că a venit cineva de la singogă zicând: «A murit fiica ta. Nu mai supăra pe învăţătorul»! Dar, Iisus, auzind, i-a răspuns: ,,Nu te teme. Crede numai, şi se va izbăvi”! În acel moment s-a văzut că la vremea când Iair venise la Hristos ca să-L roage să vină la casa lui, copila încă nu murise, dar, era pe moarte, îşi dădea duhul, deci, se putea spune că era ca şi moartă. «Nu mai supăra pe învăţătorul!», acesta era sfatul care i s-a dat lui Iair, fiindcă Iisus Hristos era socotit un învăţător, şi era numit ca atare, de către cei ce nu simţeau dumnezeiasca Lui putere. Putem sesiza faptul că mai înainte ca dregătorul Iair să-şi strige durerea, Hristos i-a luat-o anticipativ, cum s-ar spune, cu vorbe de mângâiere şi de îmbărbătare, spunându-i cu ton imperativ: “Nu te teme”! Oricum, lucrurile nu s-au schimbat fundamental, deoarece, pe patul morţii sau moartă copila, totuna este pentru puterea Lui Dumnezeu. De aceea, Dumnezeu îl îndeamnă pe Iair, cam în felul acesta: «Tu fă numai singurul lucru care ţi se cere, singurul lucru pe care tu poţi să-l faci: Crede, numai! Ai văzut acum, după cele întâmplate cu femeia aceasta, ce poate să facă Dumnezeu. Cel ce a oprit mai repede ca gândul curgerea de sânge neîncetată vreme de doisprezece ani, poate să aducă laolaltă încă o dată sufletul şi trupul fiicei tale. Crede, numai, şi se va izbăvi!», deci, cuvinte minunate care ne ajută să înţelegem că Dumnezeu îndeamnă întreaga suflare omenească la viaţa smerită care întăreşte credinţa mântuitoare!
,,Nu sunt numai doctorul celor bolnavi, sunt Cel care dă viaţa”!
Surprinderea profundă a conţinutului Evangheliei din Duminica a 24-a după Rusalii, Luca 8, 41-56 privitoare la Vindecarea femeii cu scurgerea de sânge şi vindecarea fiicei lui Iair, prin conotaţia sa, ne determină să înţelegem că suntem la începutul vieţii publice a Domnului, Care tocmai S-a întors din ţinutul Gherghesenilor şi Se întoarce acasă, adică la Capernaum, unde Îl aşteaptă mulţimea galileenilor care se uimesc de cele ce face şi spune Domnul Mântuirii noastre! Cu acest prilej, se petrece o întâmplare surprinzătoare, pentru că este vorba, de fapt, de două întâmplări concomitente, care se împletesc şi care privesc două femei, o femeie în vârstă şi o copilă, ambele afectate de acele consecinţe de căpătâi ale păcatului omenesc, anume boala şi moartea. Iar, în afară de faptul că Hristos săvârşeşte două mari minuni, aproape în acelaşi timp, apropierea dintre cele două evenimente poartă în ea o învăţătură teologică deosebită care se referă, în primul rând, la o dramă familială, fiind vorba despre o fetiţă de aproape 12 ani aproape moartă sau în moarte clinică, aşa cum spun medici de azi, iar tatăl ei vine să se arunce la picioarele Lui Iisus pentru a-L ruga să vină în casa lui. Acest om nu este oricine, ci, este Iair, mai-marele sinagogii din Capernaum, adică, cel care se îngrijeşte de acel loc sfânt, chiar acel loc în care Rabbi Ieshouah a venit să înveţe poporul. Această fetiţă care se luptă cu moartea este omenirea decăzută şi care a rămas în copilărie, neputând să ajungă la maturitate din cauza seminţei morţii pe care o poartă în ea, ca o dovadă că omul fără Dumnezeu este neputincios şi este nimic! În acest fel, observăm disponibilitatea, împreună-pătimirea şi înţelegerea de care face dovadă Hristos pentru oameni, pentru toată omenirea suferindă, mai ales că aceia care Îi vor urma, nu vor fi mereu asemenea Lui! Fiindcă mulţimea se îmbulzeşte, Mântuitorului Îi este dificil să înainteze ca să ajungă la copilă. Iată, că o altă bolnavă, va încerca să se folosească de prilej pentru a căpăta vindecare. Aici este vorba despre o femeie adultă, care suferă de o scurgere de sânge permanent, iar, cum femeia suferă de 12 ani, se poate înţelege că e în vârstă, mai ales că în Antichitate, la vârsta de 40 de ani, oamenii se consideră ca fiind deja bătrâni. Boala sa are şi un înţeles duhovnicesc: pierderea de sânge semnifică pierderea vieţii şi deci, pierderea Duhului, după cum se spune în Vechiul Testament, deoarece, după căderea Omului în păcat şi alungarea lui din grădina Edenului, Eva a zămislit fii în dureri şi cu pierdere de sânge. În felul acesta realizăm şi mai bine că prima consecinţă nefastă a păcatului Omului este pierderea harului Sfântului Duh, deci pierderea vieţii. Această bătrână bolnavă reprezintă alt aspect simbolic al păcatului, care înseamnă că omenirea este îmbătrânită de păcat, urâţită, neputincioasă şi bolnavă. În esenţă, cele două femei simbolizează păcatul în antinomia lui, prin aceea că omenirea a rămas în copilărie şi nu s-a desăvârşit, dar, în acelaşi timp, e îmbătrânită, neputincioasă şi urâţită. Hristos va învia la 33 de ani, ceea ce este exact contrariul sau mai degrabă antidotul, deoarece la 33 de ani omul este încă în puterea vârstei şi, în acelaşi timp, a dobândit maturitate. Este vârsta desăvârşită şi veşnică a Omului renăscut şi înnoit prin îndumnezeire. Mântuitorul Hristos ne oferă în această parabolă o învăţătură teologică deosebită, deoarece întreabă, cine s-a atins de El, iar Apostolii rămân miraţi, nedumeriţi, Sf. Ap Petru chiar Îi spune: «Ai văzut mulţimea care Te împinge, cum poţi să întrebi aşa ceva?», dar Domnul insistă: ,,Nu este mulţimea: cineva M-a atins, căci am simţit că o putere a ieşit din Mine”! Puterea care a ieşit din El sunt energiile dumnezeieşti necreate, care sunt un aspect al firii dumnezeieşti, diferite de firea lui Dumnezeu care nu poate fi cunoscută, energii în care Dumnezeu creează şi Se arată nouă, oamenilor! Desigur, aceste energii nu sunt în nici un caz o emanaţie naturală a dumnezeirii: ele sunt pe deplin conştiente, iar Iisus Hristos este perfect conştient că o putere a ieşit din El: Duhul Sfânt a transmis această energie care iese din Hristos pentru vindecarea acestei femei pentru credinţa ei. Dar, Hristos este pe deplin conştient de aceasta! Energiile dumnezeieşti nu sunt o parte din Dumnezeu! Dumnezeu este pe de-a-ntregul prezent în energiile Sale şi am putea să spunem că sunt o modalitate a Fiinţei dumnezeieşti, un act liber al Lui Dumnezeu care dăruieşte Harul Său, iar, în ultimă instanţă, aceste energii sunt cele care îndumnezeiesc Omul!
,,Copilă, scoală-te”!
Când Mântuitorul Hristos ajunge la casa lui Iair, fetiţa murise, ceea ce însemna până la urmă că o nenorocire se va schimba într-o mare fericire! În cele din urmă, Mântuitorul Hristos îi spune lui Iair: ,,Nu te teme: crezi numai şi se va mântui. Nu sunt numai doctorul celor bolnavi, sunt Cel care dă viaţa, care înviază pe cei morţi”! Hristos intră în casă numai cu părinţii fetei şi cu triada apostolică (Petru, Iacob şi Ioan) ca martori, dar, chiar înainte de a intra, spune către mulţime aceste cuvinte uimitoare,: ,,Nu a murit, ci doarme”! E adevărat că somnul este un simbol al morţii, pentru că se pierde conştiinţa, dar, nu în acest lucru stă adevăratul înţeles! Domnul vrea să spună că dacă El Ziditorul Cerului şi al Pământului este prezent în această casă, moartea acestei fetiţe nu este decât un somn, căci El este Stăpânul vieţii şi al morţii, deci, într-un cuvânt, poate să o trezească şi s-o ridice din moarte. Aceasta este strălunirea dumnezeiască a Pericopei Evanghelice, deoarece, Domnul o ia de mână pe fetiţă şi îi spune: ,,Copilă, scoală-te”!, iar îndemnul respectiv apare în sensul de «înviere», în textul grec şi cel latin, pentru ca noi să reţinem cu atenţie că Dumnezeu îndeamnă întreaga suflare omenească la o viaţă smerită care întăreşte credinţa mântuitoare a Învierii!
Sfântul Mare Mucenic Dimitrie
Sâmbătă, 26 octombrie 2019, îl sărbătorim pe Sfântul Mare Mucenic Dimitrie sau Sfântul Dumitru, care a trăit în timpul împăraților Dioclețian (284-305) și Maximian (286-305) şi a fost fiul prefectului din Tesalonic, fiind numit după moartea tatălui său, guvernator al Tesalonicului. Mai târziu, împăratul Maximian a aflat că Dimitrie este creștin, un lucru care l-a mâniat foarte tare şi drept urmare, acesta a poruncit să se facă praznice în fiecare cetate, în cinstea zeilor. Venit la Tesalonic, împăratul l-a întrebat pe Dimitrie, dacă sunt adevărate cele auzite despre el, iar Sf. Mare Muc Dimitrie a mărturisit cu îndrăzneală că este creștin și a defăimat închinarea păgânească, motiv pentru care a fost închis în temniță și ucis cu sulița. În această zi se păstrează anumite obiceiuri, în special în mediul rural, aşa cum ar fi «Focul lui Sâmedru», care este considerat patronul păstorilor, când oamenii fac focuri în curţi sau pe dealuri, care au rolul de a alunga fiarele, având şi puteri roditoare. Conform tradiției, copiii sar peste foc pentru a fi sănătoşi tot anul, iar tinerii pentru a se căsători și a fi feriți de necazuri. Femeile mai în vârstă împart covrigi, nuci, mere, pâine, struguri şi prune uscate celor care sar peste foc! Se pomenesc morţii şi se oferă de pomană colivă, dar şi colaci în formă de cruce. Oierii pun un cojoc pe iarbă, pentru a vedea ce fel de iarnă va veni. Dacă pe cojoc se așează o oaie neagră, iarna va fi una blândă, iar dacă se va culca o oaie albă, iarna va fi grea. Mersul oilor de dimineață la Sfântul Dumitru arată cum va fi vremea în iarna care va urma!
Sfântul Cuvios Dimitrie cel Nou
Duminică, 27 octombrie 2019, îl sărbătorim pe Sfântul Cuvios Dimitrie cel Nou, sfântul ocrotitor al Bucureștilor, care s-a născut în secolul al XIII-lea în satul Basarabovo din Bulgaria. Se crede că inițial a fost păstor, pentru ca mai târziu să îmbrace haina monahală la o mănăstire situată nu departe de satul natal! Între anii 1769 și 1774, fiind război între Rusia și Poarta Otomană și cuprinzând rușii, cu armatele, țările românești, generalul Petru Saltîkov a trecut Dunărea a ocupat și câteva sate de peste Dunăre, între care și satul Basarabov, unde se aflau moaștele Sfântului, pe care, luându-le, voia să le trimită în Rusia. Dar, un creștin dreptcredincios, anume Hagi Dimitrie, aflându-se într-acea vreme lângă general, a căzut înaintea lui cu rugăminte, ca să nu înstrăineze sfintele moaște, ci să le dăruiască Ţării Româneşti, pentru pagubele şi suferinţele pe care le-au pătimit locuitorii ei din pricina războiului și s-o mângâie cu acest dar. Astfel, generalul a dăruit sfintele moaște Țării Românești. În anul 1774, pe timpul Mitropolitului Grigorie al II-lea al Țării Românești (1760-1787), primindu-le tot poporul cu mare cinste și evlavie, le-a așezat aceste moaşte în biserica cea mare a Sfintei Mitropolii a Munteniei. Se spune că îndată a simțit poporul mult ajutor și mare folos pe care îl câștigă toți cei care cu credință se închină la moaștele Sfântului! De atunci și până astăzi au rămas în biserica Mitropoliei, chiar dacă în vremurile de prigoană ateistă, necredincioșii au dorit să le scoată afară și să dărâme din temelii biserica și reşedinţa patriarhală. Dar, Sfântul Dimitrie nu a îngăduit aceasta, ci a făcut să cadă tirania și a păzit neatinsă catedrala care-i adăpostește cinstitele moaște!
Profesor, Vasile GOGONEA
