Aforismul a fost ridicat la rang de filozofie de Lucian Blaga, Solomon Marcus şi Tudor Arghezi. Esenţa aforismului o formulează tot de acest mod excepţional şi Gheorghe Grigurcu. Dar există şi scriitori gorjeni care se exprimă cu succes scăpărând aforisme. Eu cunosc pe doi dintre ei: pe George Drăghescu şi pe Vasile Ponea, despre opera cărora m-am exprimat în repetate rânduri. Amândoi au publicat volume întregi, fiecare manifestându-se în stilul propriu distinct indiscutabil. Cel al lui George Drăghescu e profund paradigmatizat, de o reflexivitate frapantă. Cel al lui Vasile Ponea este dominant etic, comunicaţional şi constatativ-experienţial. Mă întorc la George Drăghescu ca să precizeze că recent la Festivalul internaţional al aforismului pentru românii de pretutindeni, ajuns la cea de-a treia ediţie, de la Tecuci, i s-a acordat Premiul Special „Ion Petrovici”, iar lui Vasile Ponea i s-a decernat Premiul Revistei „Antares” din Galaţi.
La prima ediţie, din 2017, participase academicianul Naji Naaman, scriitor libanez şi manager cultural de talie universală, care a şi tipărit la Beirut, în şase limbi, în trei mii de exemplare, difuzându-l ulterior în mai multe ţări, volumul „Gânduri desenate”, realizat de elevii tecuceni. La ediţia a doua – dedicată Centenarului Marii Uniri, au venit alţi doi academicieni: N. Dabija din Basarabia şi Ioan-Aurel Pop, preşedintele Academiei Române. Însă premiaţii au fost şi din Canada, SUA, Franţa, Israel şi Republica Moldova. La cea de-a treia ediţie a sosit, de la Universitatea Sorbona din Paris, François Vaucluse, considerat cel mai valoros urmaş al lui Ferdinand de Saussuse, întemeietorul structuralismului universal.
De menţionat în articolul de faţă că filozoful român Ion Petrovici s-a născut, în 1887, la Tecuci, şi a murit la Bucureşti în 1972, când eu abia împlinisem 18 ani şi aş fi putut să-l vizitez în Capitală, întrucât câteva cărţi i le răsfoisem în uriaşa bibliotecă a magistrului columniştilor, Titu Rădoi. Ca student al lui Titu Maiorescu şi Nicolae Iorga, se licenţiase în 1904 în Filozofie ca în 1905 să-şi dea doctoratul cu teza Paralelismul psiho-fizic. Apoi în 1905-1906, să urmeze la Leipzig cursurile de filozofie ale lui Friedrich Paulsen, Wilhelm Dilthey şi Alois Riehl. În 1912 era deja pe post de profesor universitar la Universitatea din Iaşi. După 1932, colaborează cu André Lalande şi Paul Gaultier, imediat, în 1935 devenind membru al Academiei Române, când a rostit un discurs de recepţie cu tema „Alexandru Philippide în evoluţia culturii române”.
În Guvernul prezidat de poetul Octavian Goga (1937-1938), lui Ion Petrovici i se încredinţează funcţia de ministru al Educaţiei Naţionale, iar în Guvernul mareşalului Ion Antonescu acceptă portofoliul de ministru al Culturii Naţionale, motive „temeinice” pentru regimul comunist să-l aresteze până în 1964. Se va stinge din viaţă opt ani mai târziu, în 1972.
După 2004, editura Aius PrintEd îi republică în 2006 şi 2007 volumele „Filozofie şi politică” şi „filozofie şi metaforică”. Editura Grinta îi retipăreşte în 2004 volumul „misiunea filosofului”. De reamintit detaliul că Ion Petrovici a fost denunţat la Moscova ca „fascist şi criminal de război” de către academicianul Iorgu Iordan.
Curios a aflat şi alte aspecte – şi anume cele referitoare la „Misiunea filosofului”, menţionez că „tratatul” conţine studii de filozofie generală, cosmologie, gnoseologie, etnofilosofie, filosofia culturii.
Am profitat de acest eveniment din biografia poetului şi aforistului George Drăghescu ca să scot dintr-o nemeritată uitare o strălucită figură spirituală şi creatoare a epocii interbelice, Ion Petrovici, realmente distrus fizic şi intelectual de puşcăriile şi lagărele de exterminare comuniste, dar şi de domiciliul forţat în Bărăgan (despre care un mărunt romancier proletcultist a scris în 1954 şi în 1969 două romane despre „Bărăgan” (ca să cosmetizeze desigur, ororile regimului dejisto-ceauşist – n.m.)).
Abia în anul morţii, Editura Academiei i-a publicat „Spiritul filosofic în comparaţie cu spiritul ştiinţific”, întâmplare tardivă, dar totuşi menită a-l readuce în circuitul normal de valori naţionale şi europene în domeniile filosofiei. La doi ani după eliberarea din închisoare, Editura pentru literatură îi publicase, îi scosese „Amintirile. De-a lungul unei vieţi” (adică în 1966), la vârsta de 84 de ani. Fusese deţinut vreme de 15 ani, ruinându-se sufleteşte şi trupeşte. Din fericire încă tânărul scriitor George Drăghescu n-a suferit atât de crunt în domnia totalitară şi dogmatică a lui Nicolae Ceauşescu fiind doar unul din elevii silitori ai unei Românii oarecum independente. Afirmarea sa ca scriitor s-a produs după 1990, iar aforismul, ideea, esenţializarea rostirilor aveau să-l preocupe permanent.
Pe de cealaltă parte, panseurile lui Vasule Ponea i-au configurat autorului, azi septuagenar, un profil de cugetător nesofisticat, eminamente ontoretoric/ ortoretoric.
Jean Darb
