Planta este caracteristică zonelor temperate din Eurasia, Africa de Nord şi America de Nord. În ţara noastră apare ca floră spontană în locuri umede, mlăştinoase, pe marginea lacurilor, a locurilor inundabile de la şes până în zonele subalpine. Piperul bălţii creşte în tufe, atinge înălţimea maximă de 60 cm, are tulpina dreaptă şi roşiatică. Frunzele sale sunt lanceolate, au un gust iute pregnant. Florile cresc în inflorescenţă asemănătoare spicului de grâu şi sunt roz sau albe.
În fitoterapie este utilizată partea aeriană a plantei, ce se recomandă a fi recoltată în lunile iulie- septembrie.
Compoziţie chimică: acizi, tanin, rutină, quercetrină, acizii formic, malic, valeranic, vitamina k, esteri flavonici ai bisulfatului de potasiu, rutozid, hiperozidă, cvercitrozidă, remnazinsicarină, metropersicarină, oxilometilantrachinone, glicozizi, substanţe amare
Acţiune: diuretică, antiscorbutică, hemostatică în afecţiunile hemoroidale, intestinale, uterine, vezicale, hipotensivă, vezicantă, util împotriva edemizării picioarelor
Uz intern:
– fibrom uterin, hemoptizii, hemoragii gastrice şi intestinale, menometroragia tinerelor fete, metroragii, afecţiuni reumatismale şi renale – sub formă de infuzie de plantă măcinată, tinctură
Uz extern:
– edeme, fibrom şi alte afecţiuni ginecologice, răni sângerânde – sub formă de spălături locale cu infuzie de plantă mărunţită
