1. „Infernul migrator”
Scriind în „Atelierele poeziei” despre Gellu Dorian, Mircea A. Diaconu ne lămureşte şi „cine ne sunt optzeciştii”. O făcuse şi criticul literar Lazăr Popescu în „Cinci voci ale optzecismului” (Popescu, 2008) şi în „Două portrete lirice” (Popescu, 2016) ocupându-se după cum urmează de Gabriel Chifu, Marian Drăghici, Nichita Danilov, Mircea Bârsilă, Ioan Flora, Mircea Petean şi Nicolae Tzone, cei şapte mari poeţi fiind toţi, dimpreună cu Lazăr Popescu însuşi, laureaţi ai A.N.P.C.P. „S.L.B.”.
Mircea A. Diaconu, laureat şi el a „S.L.B.” în 2010 (dimpreună cu Adrian Alui Gheorghe – n.m., I.P.B.), se pronunţă despre brădicenizaţii Şerban Foarţă, Nicolae Coande, Marian Drăghici, Adrian Alui Gheorghe, Liviu Ioan Stoiciu, Cassian Maria Spiridon, Mircea Bârsilă, Mircea Petean, Nicolae Ţone, Gabriel Chifu, Aurel Ştefanachi ş.a. (Diaconu, 2005). Deci prin ce deosebeşti un optzecist de un şaizecist să zicem. În primul rând, prin agonism şi… epigonism, prin criza de identitate şi criza „ontologică” pe care în diferite feluri încearcă să o depăşească ca şi Eminescu, cu o luciditate rece, asumată cu orgoliu, restaurator, ci nu nihilist, ca să arete măcar ce căi trebuie evitate/ ce este suficient pentru a rămâne ca un moment important în devenirea istoriei poeziei româneşti.Gellu Dorian este cu „Infernul migrator” un poet intertextual, cu o ironie copleşită de problematica gravă a cuvântului poetic şi a metapoeziei. În Epopteia de pildă reactualizează epopeia antică: „În Babilonul cuvântului zidind,/ ca într-o peşteră am coborât/ căutându-te prin sintaxa/ poemului care te ascundea prin verbe, o imagine/ a iubirii în care se suprapun chipurile tale,/ în cuvinte, acum administrează sensuri poesia.”
Precum matematicianul, poetul trebuie să aştepte momentul în care cuvântul să dobândească propria formă şi imanenţa-i (i)materialitate (ruptă de orice realitate palpabilă şi în afara oricăror instanţe ale comunicării – n.m.). „Astfel spus – apreciază Mircea A. Diaconu –, găsirea cuvântului devenit lume în sine este ultima finalitate a poeziei lui Gellu Dorian, însă una oarecum mereu inaccesibilă. Poemul ar fi „un zeu fără chip”, puterea lui ar fi „doar ca o zăpadă în mai; / ofileşte floarea caisului; seceră rodul lui / şi moare.”
Alegoria e desigur apocaliptică, expresionistă, iar volumul in integrum se referă tocmai la condiţia poetului „prins între cuvinte / ca fierul în menghină, subţiat de raşpa sintaxei”.În virtutea regulii instituite în eseostudiul de faţă, prelev un citat reprezentativ şi din comentariul critic al lui Mircea A. Diaconu:
„Textele se construiesc în cazul acesta ca în teatrul antic, vocea autorului (multe poeme se numesc Autorul sau Autorul ţine lecţia de iniţiere cu titlul: Câmpul plin de vulpi) fiind întreruptă de scurtele fragmente numite Corul. Oricum, poetul intră aici în dialog direct cu potenţialul cititor, îşi persiflează sentimentele, crede mai mult în realitatea poeziei în care sentimentele pot fi contemplate pentru că în poezie chiar lucrurile pot fi trăite mai intens. Şi totuşi, pe urmele romanticilor, lumea cuvintelor este resimţită mereu ca nesubstanţială: „Când cuvintele nu pot da la iveală nimic,/ glasul înfundat sună/ şi mai afund se îngroapă inima în sângele sterp,/ încât dragostea ta ca un vis se ascunde mereu/ în lanuri uscate de flori,/ în oraşe bezmetice;/ năuc de viaţă ca frunzişul năucit de mierle/ migdalat de un cântec ce-ar fi putut să te bucure./ Nimic, însă nu bănuiai că în dosul nimicului/ mulţi se zbat în fericire şi uită/ câtă risipă de sens/ şi câtă neîmplinire/ zidesc” (Corul final).
Iar penultimul text al preconizatului volum conţinea un vers a cărui semnificaţie era dincolo de orice ambiguitate: „chinval zăngănitor e poesia din care a fost izgonit poetul”.
După toate acestea, Adaos-ul este o replică voit minimalizatoare dată peste timp acestei feţe a eului poetic.
Poetul a redevenit obiectul poeziei, îşi redescoperă identitatea, amintirile, iluziile şi tristeţile, universul mărunt al bucuriilor simple, al gesturilor naturale. „Nu ne mai este frică de nimic, ne iubim ca şi cum am cumpăra chibrituri”, citim într-un loc.
Însă conştiinţa căderii rămâne la fel de puternică, numai că ea nu-şi găseşte resursele în cuvintele care înlocuiesc existenţa, ci chiar în existenţă.
Este replica dată sieşi de un poet care intuieşte că poemele sale „nu mai au puterea de a convinge că fără poesie suntem chiar în uitare” şi care ştie că până şi acest fapt, înainte de a deveni motiv de poezie, e un bun prilej de nostalgie.”
2. De dincolo de Styx
În 1998, Gellu Dorian a scos la Editura Timpul o antologie cumplită, cutremurătoare, frustrantă: „Tineri poeţi români de dincolo de Styx”, înspre Nirvana, Paradis, Arcadia ori aiurea prin Univers, tragici şi nemuritori ca „fiinţe-devenire” care-şi transcend propriul conţinut, descoperindu-şi sensul transfinit.
Într-un „Cuvânt înainte”, Gellu Dorian invocă criteriul poeţilor născuţi după 1940 şi morţi cel târziu la vârsta de 44 de ani. Moartea lor prematură – consemnează Lucia Ţurcanu – (sunt 31 de poeţi dispăruţi neverosimil de tineri – n.m.) – trădează obsesia thanatică; poeţii au premoniţia morţii proprii, privită: grav, patetic, ironic, interogativ asupra unei vieţi nesigure, practic relative.Pe câţiva dintre aceşti „nefericiţi” ai construcţiilor neterminate şi ai destinelor neîmplinite i-am fost cunoscut la rându-mi: Dan David, Paul Grigore, Ion Monoran, Cristian Popescu, Marius Robescu, Radu R. Şerban, Daniel Turcea. De pildă, Paul Grigore chiar mi-a fost coleg, la litere la Universitatea Craioveană, în cenaclul „Orfeu”, al Facultăţii de filologie poetul şi eseistul citind câteva anluminuri, câteva texte din „Vocaţia luminii” şi cred că şi din „Diotima din Scriitură”. Cu Dan David şi Marius Stănilă am participat la câteva din şedinţele Cenaclului de Luni; pare-mi-se chiar la una în care a citit poezie Mircea Cărtărescu.
Am în bibliotecă de la el „Şarpele cu clopoţei furaţi” (din 1985) şi-mi amintesc de relaţia lui cu „Flacăra” şi cu Adrian Păunescu ori cu Cezar Ivănescu de la „Luceafărul”.
Mi se confesa despre beţiile sale spiritualizate cot la cot cu Fănuş Neagu ori despre întreţinerile lui fabuloase cu Aurel Dumitraşcu ori cu Constantin Hrehor (a cărui pălărie cu boruri mari o luase din cuierul preotului-poet de la Grăniceştii Bucovinei şi o purta în permanenţă – n.m., I.P.B.).
Când debutase în 1982, m-am bucurat că mi-a dăruit „Eu vă iubesc pe toţi”, carte ce-a primit din partea juriului U.S.R. premiul de debut. Apoi, în 1984, mi-a oferit – după o petrecere de pomină – „Lorelei”. „Podul de fân” din 1988 nu-l am, dar despre vizita legendară a lui Geo Bogza în Bertea, ca să tăifăsuiască dimpreună în chiar paradiziacul „pod cu fân” rural, mi-a relatat Ion Monoran.Dar mi-a fost dat să petrec o zi preţioasă în arsenalul meu memorial în Timişoara şi cu Ion Monoran.
Invitat de Mircea Bârsilă ca să citesc în Cenaclul „Pavel Dan”, fiind eu student la Craiova, la eveniment a participat şi Ion Monoran. Apoi tustrei am mers la un restaurant, unde Ion Monoran era şef de sală, iar discuţia a fost cu adevărat remarcabilă, întrucât fusese unul din „exmatriculaţii” din societatea comunistă românească, fiind un paria, un „scârbit de porcăria devenirii”, dar scriitura operei sale, din care ne-a citit mie şi lui Mircea Bârsilă, era străbătută de o impulsivă tensiune existenţială.
De ce-am insistat pe aceste detalii? Ca să subliniez aspectul că tot prezentându-i pe eroii poeţi ai unei cotidianităţi absurde, Gellu Dorian fondează un program doctrinar, poeticoartistic, o estetică a sacrificialităţii pe altarul Poeziei/ Culturii/ Metafizicii.
3. Flautul şi tufa de corcoduşi
Gheorghe Grigurcu îl consideră pe Gellu Dorian un nostalgic al unităţii primordiale. Îi cronicăreşte „Eranos” (Dorian, 2003, 490 p.) din perspectiva năzuinţei de reversibilitate, de restaurare a arhetipului paradisiac. Homo duplex totuşi, poetul operează cu „firimiturile” dezastrului, rezultatul fiind o înlănţuire nervoasă a imaginilor. Eul poetic tinde către o inteligibilitate superioară, integratoare, prin întoarcerea la obârşii care mai pot fi regăsite resuscitate din germenii lor, în viaţa lăuntrică a poetului, în vectorii săi afectivi care alcătuiesc „tot atâtea măşti ale aspiraţiei spre primordii” (Grigurcu, 2016, p.135). Motivele sunt cele perene: copilăria, departele metafizic, zona sacrificială, vasul graalic, mucegaiurile argheziene, dragostea, „pierdută pe nimic”, pescuitul în ape tulburi, cântarea la flaut, gloria iluzorie, tufa de corcoduşi, Erosul (ca o evadare din sfera mundană, experienţa erotică dobândind o tonalitate tragică fiind „o zbatere între a fi şi a nu fi cu pedala apăsată până la urmă pe nefiinţă, ca un paradoxal apel la absolut” Grigurcu, 2016, ibidem).Poezia doriană poate fi asimilată nopţii romantice, acelei viziuni (în stare naturală ar zice Tudor Vianu (Vianu, 1968, p.69)) care-i suficient de intensă pentru a asimila biblioteca, pentru a o consubstanţia cosmosului. Poezia doriană e totodată iniţiere, transfigurare, e aptă de a transmite misterul (adică de a se manifesta ca o epifanie ca la Daniel Turcea (Turcea, 1978) ori ca un ritual orficopitagoric, abluţionar şi lustraţional).
4. Înscrierea pe orbită
În fine, Nicolae Coande, laureat al A.N.P.C.P. „S.L.B.” în 2017 (în echipă cu Victor Ştir, şi el un poet de zile mari – n.m.) – consideră „zece poeme din oraşul în care cică nu se întâmplă nimic” (Dorian, 2011) ca fiind probe indiscutabile ale unei poezii mature – strânse într-o carte a odiseei unui solitar şi a unui vizionar care transgresează limita locului şi pe-a sa personală desigur.Din cronica literară încredinţată în 2012 revistei Confesiuni (eu sunt cel care, rugat de Nicolae Coande, i-am trimis-o prin poştă lui Gellu Dorian – n.m., I.P.B.), rezultă că Gellu Dorian e un scriitor total, căci produce cu o egală forţă literară poezie, roman, teatru, cronică literară, publicistică etc. (Coande, Confesiuni, nr. 2, 2012).Mircea Petean (laureat al A.N.P.C.P. „S.L.B.” în 2008 (în echipă cu Ilie Constantin – n.m.)) mi-a dat în 2009 un roman al lui Gellu Dorian spre a-l citi şi eventual spre a comite şi câteva însemnări de (re)lectură. Se numeşte „O lume de lepădat”, de ipso et de facto fiind în el două romane siameze Bleadiuşka şi Stafia. Dintr-un „Preludiu”, sunt pus rapid în temă şi în covorul narativ ţesut de Daniel în care cititorii pot descifra, în desene viu colorate, adevărate destine. Prozatorul (şi naratorul Ilf – n.m., I.P.B.) îşi propun să reconstituie o lume care oferă un tablou din care nu se poate evada decât scriindu-l. Petrof ţesea şi el povestea unei stafii a securităţii. Daniel reia obsesiv povestea lui Mugurel şi a lui Mihai Călinescu, fiu şi tată. Ilf şi Petrof sunt doi metascriitori/ intranaratori al căror rol este să construiască drama şi personaje ca Sveţic, Aniela ş.a. Ba este urcat pe rampă şi cuplul de scriitori Jana-Dorian, ca să-i fie acestuia alăturat şi Lucian, „un alt scriitor căruia-i plăcea să vină pe acea terasă unde se pierdea, cică, timpul cu folos.”
Dar despre romanul ca atare în articolul următor dedicat poeziei, prilej cu care se va pronunţa şi Vasile Spiridon, şi el laureat al A.N.P.C.P. „S.L.B.”, în 2011 (în tandem cu Ioana Dinulescu) (Spiridon, 2008).
Bibliografie (cu accente axiologice)
– Gellu Dorian: Hronic, în „Scânteia tineretului. Supliment literar-artistic”, Anul II, nr. 38 (104), duminică, 18 septembrie 1983.
– Lucia Ţurcanu: Poesis şi Thanatos, în Semne, an III, nr. 1-2 / 2000, p. 45.
– Gellu Dorian: Eranos; Ed. Junimea, Iaşi, 2003,
– Tudor Vianu: Estetică, studiu introductiv de Ion Ianoşi; Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1968
– Daniel Turcea: Epifanie, Edit. Cartea Românească, Bucureşti, 1978.
– Victor Ştir: Adulter cu moartea; Editura Tipo Moldova, Iaşi, 2012
– Gellu Dorian: Zece poeme din oraşul în care cică nu se întâmplă nimic; Ed. Tracus Arte, Bucureşti, 2011.
– Gellu Dorian: O lume de lepădat (Bleadiuşka şi Stafia); Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2009.
– Vasile Spiridon: Înscrierea pe orbită. O cronică a prozei contemporane; Ed. Timpul, Iaşi, 2008.
Un eseostudiu de Ion Popescu-Brădiceni
