-
- Gloria greierului din amintirea despre Platon
În creaţia sa Gellu Dorian n-a uitat să-şi proiecteze scrisul cu o fervoare şi ca o consecinţă a uimirii poetice. Poesia mirabilis îşi e sieşi condiţie, ideal de temeinicie şi autoritate, exprimându-şi franc condiţia de fragilă trestie poetică, imaginativă şi participativă. Văzând în vers nu un fel de desfătare în supralicitări „yoghine” (Eliade, Yoga, 85-110) ci prilej de expiere şi renaştere în poem, de damnare provocatoare de suferinţă, po(i)etul îşi sublimează credinţa în (re)instituirea orfică.
În cronica sa la „Poesia mirabilis”, Vasile Spiridon (Spiridon, 2009, pp.127-130) glosează inspirat „convins că Poezia va avea întotdeauna parte de poemele pe care le merită şi că poeţii vor salva ceea ce trebuie să dăinuie mai mult decât noi”, umili recuperatori ai artelor poetice care de care mai dominante în eon. Cu ironia-i strict caracteristică (Horia Gârbea o mai practică într-o manieră similară – n.m.), Vasile Spiridon – poate şi în replică la „Cartea despre carte” a lui Eugeniu Sperantia (Sperantia, 1984, in integrum) – crede că pentru Gellu Dorian cartea reprezintă un filtru/ un spaţiu protector/ un agent al acuzării utilitarismului, arghirofiliei şi amestecului cu altceva decât cu actul creator: poate cu visarea diurnă a lui Gilbert Durand, poate cu ştiinţa arhitecturii poematicii precum la triada Homer, Shakespeare, Eminescu (vezi Jurnal, azi 20 ianuarie 1992 –, Dorian, 2009, 1999); sau poate cu „trădarea” unui amestec de umilinţă şi de orgoliu, care duce la însingurarea celui care stăruie în iluzie şi încă mai crede în himere. Poemele sunt trecute prin vama solitudinii, în sens vădit rilkean (Dorian, 1983), au tonalitate difuză, ceţoasă şi par scrise de către autor doar ca pentru sine (vezi „Să nu credeţi că-n doar câteva minute vă mint”); ah, şi ce emoţionant se confesează poetomul în numele Cuvântului care se răstigneşte pe cruce alături de dânsul, psaltul şi mystogogul. Citez din „Numai aşa”: „În casa în care printre cărţi şi păianjeni îmi trec zilele, / în acea casă voi sfârşi cu Dumnezeu lângă mine/ ca într-un poem versul genial lângă cel de nimic”; astfel postromantismul şi postmodernismul (de la Martin Heidegger citire – n.m., I.P.B.) coexistă pe calea amintirilor transliterare profansacre.
Concluziile lui Vasile Spiridon merită a fi reproduse integral: „Existenţă aparte printre făpturile, fără gloria greierului în faţa furnicii Gellu Dorian se mişcă în „largul şi întinsul” spaţiului eteric, străin ordinii patetice şi căutător de satisfacţii simbolice, de găsit în afara plasei relaţiilor sociale, unde opulenţa, spreiată mereu cu acelaşi deodorant, face bună pereche cu obtuzitatea sau cu impostura. Oraşul, teritoriu al dezesenţializării umane, infestează fiinţa cu virusul crizei de identitate: „în oraşul bântuit de uitare, orbii dau bineţe celor ce văd,/ surzii cântă zgomotul paşilor, femeile îşi părăsesc soţii,/ vine disperarea ca un furtun sub presiune/ şi ne udă cu lacrimile pe care Dumnezeu nu le mai numără,/ copiii dau buzna în viaţa ta intimă,/ în timp ce tu crezi că toate acestea i se pot întâmpla/ doar celui ce o viaţă întreagă a păcălit moartea“ (în oraşul bântuit de uitare). Divorţul estetic cu lumea se pronunţă şi prin însoţirea cu iubirea („acolo unde nimic nu e, nici dragoste nu e“). Poeziile din volumul Poesia mirabilis nu sunt rodul unei stări de transă, sensibilitatea nu este atât de exacerbată încât să resimtă foarte acut opresiunea formelor realului. De asemenea, nemulţumirile nu îl determină pe autor să cadă în depresiune sau angoasă, visul nu îi devine coşmar. Versurile lui Gellu Dorian sunt neangajante, marchează un răstimp de răgaz şi detaşare, atunci când se încearcă, lucid, o retorică a echilibrului, pe un ton de glossă străină.” (Spiridon, 2009, pp. 129-130).
-
-
- Vocea Poetului
-
Ce coincidenţă! În acelaşi număr al României literare (nr 9-10 / 2017) sunt prezenţi cu grupaje doi laureaţi ai „A.N.P.C.P. Serile la Brădiceni” Aurel Pantea (p. 8) şi Adrian Alui Gheorghe (p. 15), iar Marta Petreu dialoghează cu Gellu Dorian. Manta Petreu se numără, şi ea, printre laureaţii Festivalului Internaţional de Literatură „Tudor Arghezi”. Ca poet, ci nu ca autor de interviu, este prezent Gellu Dorian în numărul 45 / 2018 al României literare, cu ciclul „Gramote (10 leacuri împotriva morţii)” la pag. 8. Apăruse şi în 2017, în nr. 33-34 la pag. 21, cu două texte, ceea ce înseamnă că e un poet contemporan foarte important şi deci nu l-au comentat alde Paul Aretzu, Gheorghe Grigurcu ori Nicolae Coande „de florile mărului”, ci fiindcă a evoluat spectaculos spre o consacrare indubitabilă între „clasicii” postmodernismului care au un indiscutabil gust artistic, şi ştiinţă poieinică, posedând o voce caracterizată de Paul Aretzu – citez – „de un ludic binar” şi care îşi interpretează propriul „rol existenţial, prodigios, evanescent, himeric”. Vocea poetului e de o tristeţe reflexivă şi se exprimă în viziunea osmotică, acolo unde sinele şi lumea interferează, între transcendent şi imanent nu mai sunt diferenţe pentru că totul e deşertăciune.
Paul Aretzu zăboveşte în „Jurnalul său de lecturi” şi asupra altor laureaţi ai A.N.P.C.P. „S.L.B.”, cum au fost Liviu Ioan Stoiciu (în 2013), Mircea Petean (în 2008), Adrian Alui Gheorghe (în 2010), Daniel Cristea-Enache (în 2015), el însuşi fiind laureat (în 2005, în tandem cu Ion Vartic). Fabulos, nu?
Aşadar în receptarea lui Paul Aretzu, Gellu Dorian e triadic: postmodernist / romantic / expresionist. Antologia „Cartea tăcută. Scene din viaţa şi opera Poeziei” (Dorian, 2004), este de „o subversiune explozivă”. Şi este „o construcţie borgesiană înţeleasă ca metaforă globală”, iar „poetul se contemplă în poem ca într-o oglindă”.
Lirica doriană (nu dorică, ci mai degrabă corintică) poate fi identificată ca „monotematică, dar cu eflorescenţe […], adesea nudă stilistic, bazându-se mai ales pe construcţia de idei, pe serialităţi şi recurenţe, utilizând (cum am mai arătat mai sus – n.m.) un ludic binar şi referinţa livrescă”. Textele vădesc un program doctrinar, dar se lasă cu voluptate în voia imaginaţiei şi a unei (trans)retorici hieratizate a trăirii poeziei / visului, a asumării unor măşti livreşti (Pessoa, Rilke, Pound ş.a.) şi a căutării chipului ideal al poemului pierdut, tatonează religiosul şi îl ajută pe Gellu Dorian să scape din chingile postmodernismului şi să acceadă în „baia alchimică” a transmodernismului. Poemul „Somnul” poate fi recitit în dublă cheie: a sublimului şi a ironiei: „viaţa pare o biserică din care nimeni nu se mai urcă la cer / toţi stau uimiţi în icoane/ zugrăvite de credinţa pe care au ars-o-n tămâia oploşită în nări.” Când suferinţă, când extaz; când tehnic, metaforă globală; când oximoronic, poetul mizează pe celebrul procedeu mise en abygme, apoi pe paradoxala ezitare între contrarii în spiritul „logicii dinamice a contradictoriului” dintre real şi ireal, dintre idee şi imaginaţia creatoare, întrucât procesul morţii şi al renaşterii (ca temei al cunoaşterii ultime – n.m.) e o plonjare în „natura profundă a înseşi materiei-energiei” – după cum afirmă Stéphane Lupasco (Lupasci, 1982, p. 389). În „Somnul” şi în „Gramote”, afectivitatea ontologică şi substanţa estetică par totuna în emoţia-ca-atare, în comedia amară, în interogaţia asupra condiţiei tragice a omului. „culorile şi formele sunt impregnate de tragicul – deşi extrinsec – al istoriei, cu deosebire al istoriei supranaturale a lui Hristos” (Lupasco, 1982, p. 400). Sistemul psihic prin frământările şi conflictele profunde ale materiei sale fine, prin care conştiinţa sa dublă şi permanentă a vieţii şi totodată a morţii cerne prin conştiinţa conştiinţei sale, (făcând posibilă metaafectivitatea – n.m.) datele realităţii imediate. „Întins în mine (adică în sine – n.m., I.P.B.) ca într-un pat umblător” poetul transvaluează „toată liniştea lumii […] cu pleoapele prinse în cârlige ca feţele de pernă la uscat pe o sârmă întinsă între un cer şi altul”; „moartea (e – n.m.) doar un leagăn nemişcat din care sunt scuturate pledurile ca ultim semnal de pace”.
„Cele zece leacuri împotriva morţii” par să fie privirea în ochi; pocalul fără viciu; răsărirea vindecării din însăşi rana iluziei că nemurirea e pură autoînşelare; infuzia cu ceaiul care se face sânge „ca la nunta din Canna apa vin” (Dorian, R.L., Gramote, nr. 45, p. 8); fericirea substituindu-se singurătăţii; „un ritual inventat pe loc” „în chiar lumina celorlalţi ochi”; înotarea în „casa în care toţi ştiu să înoate”; „întâlnirea amânată de-o viaţă”, pretutindenitatea morţii care-i „peste tot la fel de fericită ca farmacistele care te privesc în ochi ca pe un cont din care extrag zilnic sume”; în fine cel de-al zecelea leac este pura şi simpla amăgire a morţii ca plăcere.
-
-
-
- Tragedia cărţilor tăcute
-
-
Paul Aretzu sesizează la un moment dat că poezia lui Gellu Dorian are aspectul unor memorii lirice, al unor pagini de jurnal al datelor interioare, al unei empatii duse până la totala pierdere de sine a poetului în lumea poeziei. „Exaltat, el schimbă realitatea prozaică, pe una a simbolismului sumbru, ori pe lumea paradiziacă, descinsă din cărţi”. Dar „rolurile se schimbă, atunci când poetul se simte scris de poezie, când devine instrument al dicteului”, surrealist. Alteori, imaginarul elegiac şi cel pamfletar ating intensităţi spectaculoase.
Pentru că îmi e prieten drag, pentru că am încredere în judecata sa critică şi pentru că de fiecare dată se achită strălucit de misiunea sa, fac loc [asemenea lui Alex Ştefănescu de pildă în „Istoria” sa (şi el laureat al A.N.P.C.P. „S.L.B.”, în 2004, în tandem cu Valentin Taşcu – n.m.) în „Istoria…” sa] în economia eseostudiului meu unui citat mai consistent:
„Cu o textură compactă, în avalanşă, poezia lui Gellu Dorian pare să urmeze o neîncetată mişcare concentrată asupra impactului dintre energiile abisale şi imaginile dezolante ale realului. Din acest conflict îşi extrage tristeţea reflexivă. Poetul crede, în afara conjuncturalităţii istorice, în frumuseţea lumii. Călătoria, pe care o evocă frecvent, nu reflectă decât o stare existenţială de nesiguranţă, de înstrăinare. Călătoria înseamnă acceptarea unui destin inexorabil, care nu lasă alte urme decât pe cele din cartea tăcută. Autorul depăşeşte scenele ostile ale realităţii, găsind izbăvire în scenele din viaţa şi opera Poeziei, soluţie devenită iluzorie, la rândul ei, prin revelaţia zădărniciei absolute. Textele sunt monodice, convorbiri cu sine însuşi, având aspectul unor straturi succesive de lave revărsate dintr-un vulcan sceptic, sensibil însă la perfecţiunea iubirii: „ea murmură cîntece în sîngele meu, sîngele meu cîntă,/ ea tace ca un sloi de gheaţă în care zac primăverile/ unor eoni pe care nu-i vom mai întîlni,/ ea ştie că deşi am murit moartea e o dragoste/ pe care n-o mai putem învia,/ ea nu mai plînge cum plîngea,/ nu mai rîde,/ nu mai trăieşte aşa cum i s-a dat viaţă,/ ea mai există doar pentru sine,/ cu adevărat doar în inima mea,/ ea nu se mai arată decît în vis,/ rămîne mereu o rană deschisă/ ea este leac,/ priveşte numai în cer şi în cer nu mai e nimeni,/ poate doar ochii mei rătăcind pe acolo/ să se piardă-n seninul ochilor ei,/ ea nu a plecat niciodată, niciodată nu va mai reveni,/ rămîne acolo unde viaţa scrîşneşte din dinţi/ şi durerea este frumoasă, frumoasă ca/ ea cînd moare clipă de clipă, cînd clipă de clipă/ nu mai învie, vie doar în gîndul meu rătăcit/ în aşteptarea din care nu se va ivi/ decît pustiul în care mă rătăcesc.” (Sofia) Viziunea poetului este una osmotică, în care şinele şi lumea interferează, viaţa şi moartea au acelaşi numitor, între transcendent şi imanent nu mai sunt diferenţe pentru că totul este deşertăciune. În interiorul poetului, înţelepciunea de după înţelepciune constă în acceptarea morţii. Mesajul ultim al cărţii tăcute este că odată cu dispariţia morţii se desăvârşeşte opera Poesiei. Antologia îşi găseşte un corespondent perfect în versul eminescian Nu credeam să-nvăţ a muri vreodat. Femeile simbolice care trec prin poezia lui Gellu Dorian fac parte şi ele din erupţia/agonia existenţială, din amestecul de lavă, cenuşă, fum, lumină şi întuneric, frumuseţe şi dezastru, din îmbulzeala/ vâltoarea de imagini. Volumul sfârşeşte cu gestul absolut, de iniţiere eshatologică în deşertăciunea deşertăciunilor, cu elegia morţii scrisului şi cititului: „luaţi în mîini cîte un mormînt şi răsfoiţi-l încet/ pînă ce simţiţi învierea cea de apoi/ a cărţilor tăcute în cimitirul din rafturi.” (Cimitirul din cărţi). Antologia demonstrează că Gellu Dorian are ştiinţa construcţiilor ample şi-şi duce la capăt cu multă forţă sistemul de gândire poetică. El tratează în spirit romantic o temă de actualitate, moartea Poesiei, recurgând la instrumente postmoderniste. Fervoarea şi rafinamentul cărţii sale probează din plin că nu avem în faţă un cimitir, ci un fenomen plin de vitalitate.” (Aretzu, 2009, pp. 108-109).
Ion Popescu-Brădiceni
Bibliografie (cu accente axiologice)
– Vasile Spiridon: Apărarea şi ilustrarea poeziei; Editura Timpul, Iaşi, 2009
– Jacques Derrida: Scriitura şi diferenţa; traducerea: Bogdan Ghiu şi Dumitru Ţepeneag; prefaţă de Radu Toma; Editura Univers, Bucureşti, 1998
– Federico Garcia Lorca: Romancero ţigan şi alte poeme; traducerea, tabel cronologic, note: Teodor Balş, cuvânt înainte: Vasile Nicolescu; Editura Minerva, B.P.T., 1977
– Ruxandra Cesereanu: Tricephalos; Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002
– Paul Aretzu: Jurnal de lecturi; Editura Fundaţia Scrisul Românesc, Craiova, 2009.
– Martin Heidegger: Originea Operei de artă; traducerea, notele: Thomas Kleininger, Gabriel Liiceanu; studiu introductiv: Constantin Noica; Editura Humanitas, Bucureşti, 1995
– Ion Trancău: Un scriitor transmodernist: Ion Popescu-Brădiceni; Editura Limes, Cluj-Napoca, 2014
– Ion Popescu-Brădiceni: Fluturi pe frezii; Editura-Fundaţia Scrisul Românesc, Craiova, 2013
– Ion Popescu-Brădiceni: Tranşee de cristal; Editura-Fundaţia Scrisul Românesc, Craiova, 2012
– Gérard Genette: Introducere în arhitext. Ficţiune şi dicţiune; traducerea şi prefaţa de Ion Pop; Editura Univers, Bucureşti, 1994
– Theodor Codreanu: Reinventarea poeziei?, în revista Convorbiri Literare, octombrie 2018, nr. 10 (224), pp. 109-110
– Constantin Noica: Jurnal de idei; Editura Humanitas, Bucureşti, 1990
– Sorin Antohi: Exerciţiul distanţei. Discursuri, societăţi, metode; Editura Nemira, Bucureşti, 1998.
– Tudor Vianu: Idealul clasic al omului; studiu introductiv de Mircea Martin; Editura Enciclopedică Română, Bucureşti, 1975
– Eugeniu Sperantia: Cartea despre carte sau Eflorescenţa spirituală; îngrijirea ediţiei şi cuvânt înainte de Octavian Cheţan; Editura ştiinţifică şi enciclopedică; Bucureşti, 1984
– Arthur Schopenhauer: Studii de estetică; Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1974; studiu introductiv de N. Tertulian, traducerea, notele: G. Tănăsescu
– Cassian Maria Spiridon: Gânduri despre poezie; Editura Limes, Cluj-Napoca, 2010.
– Gellu Dorian: O lume de lepădat, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2009
– Gellu Dorian: Esopia, Editura Albatros, Bucureşti, 1982.
– Gellu Dorian: Poeme introductive; Editura Junimea, Iaşi, 1986.
– Gellu Dorian: Elegiile după Rilke; Editura Moldova, Iaşi, 1993.
– Gellu Dorian: În căutarea poemului pierdut; Editura Axa, Botoşani, 1995
– Gellu Dorian: Un poet la New York, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002
– Gellu Dorian: Cartea tăcută. Scene din viaţa şi opera Poeziei; Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2004, colecţia Hyperion, postfaţă de Mircea A. Diaconu.
– Ion Popescu-Brădiceni: À la recherche du modèle perdu; Editura Scrisul Românesc, Craiova, 2011
– Horst Siebert: Pedagogie constructivistă, traducerea: Anca Lazăr; Institutul European, Iaşi, 2001.
– Richard Shusterman: Estetica pragmatistă. Arta în stare vie; traducerea: Ana-Maria Pascal, Institutul European, Iaşi, 2004
– Gellu Dorian: Gramote (10 leacuri împotriva morţii), în România Literară, Anul L, nr. 45, 12 octombrie 2018, p. 8
– Marta Petreu în dialog cu Gellu Dorian; în România Literară, Anul XLIX, nr. 9-10, 3 martie 2017, pp. 18-19,
– Gellu Dorian: Cincizeci şi trei, în Steaua Anul LVII, nr. 4-5 (702-703) aprilie-mai 2007, pp. 49-50
– Gellu Dorian: Poesia mirabilis, Editura Junimea, Iaşi, 1999,
– Mircea Eliade: Yoga; prefaţă de Constantin Noica, Editura „Mariana”, Craiova, 1991; ediţie îngrijită de Constantin Barbu, Mircea Handoca
– Nicolae Coande: Despre singurătate şi magia elementară – Gellu Dorian şi Liviu Ioan Stoiciu, (vezi „Decalogul unui bărbat singur”) în Confesiuni, anul I, nr.2, noiembrie-decembrie 2013, p.7
– Dan Cristea vă recomandă trei poeţi: Gellu Dorian: Sacoşa de rafie, Vecina, Şapte, Femeia din cele două surori, O altă lume la fel cu asta, Fericiţi şi liberi; în Luceafărul, nr.1(1079), 2017, p.8
– Gellu Dorian: Somnul, în Baaadul literar, anul I, nr.2, august 2007
– Gellu Dorian: Tineri poeţi români de dincolo de Styx; Editura Timpul, Iaşi, 1998, 316 p.
– Gheorghe Grigurcu: Între poeţi; Editura Eikon, Bucureşti, 2016 (vezi: „Nostalgia unităţii primordiale”, pp.134-137)
– Martin Heidegger: Fiinţă şi Timp; traducere din germană de Gabriel Liiceanu şi Cătălin Cioabă; Editura Humanitas, Bucureşti, 2006
– Gellu Dorian: Mic discurs despre posteritate/ Ea este chiar dragostea; în România literară, anul XLIX, nr.33-34/ 2017, p.21
– Stéphane Lupasco: Logica dinamică a contradictoriului: cuvânt înainte de Constantin Noica; postfaţă de Vasile Sporici; Editura Politică, Bucureşti, 1982
– Lazăr Popescu: Cinci voci ale optzecismului; Editura Universitaria, Craiova, 2008.
– Lazăr Popescu: Două portrete lirice. Taoistul Mircea şi magnificul Nicolae; Editura Fundaţia Scrisul românesc, Craiova, 2016
– Mircea A. Diaconu: Atelierele poeziei; Editura Ideea Europeană, Bucureşti, 2005
