1. În „Timpuri crimordiale”, Ioan Moldovan e poetul care nu vrea să mai scrie poezie şi nici măcar metapoezie. Dar nici în ispita antipoeziei nu se prăbuşeşte „lăcrimând sub nori de piatră” (Moldovan, 2014, 48). Dimpotrivă: „Ca orbul ale cărui litere sunt scrise pe cer, nu mai pot vorbi (nu mai poate vorbi – n.m.) cu nimeni care să nu fi fost înger.”
O asemenea poezie se trage din primordii, de la aezii vechi, şi poetul avataric şi-o revendică neintimidat că „în urmă zeul pufnind în râs cu duioşie atroce totuşi când licăreşte din cerneala de pe hârtie.” (Moldovan, 2014, 71). În „Timpuri crimordiale” Ioan Moldovan îşi exploatează harul intertextualist şi ironic ca un grec antic doritor de „a da sfaturi fiilor” „bărbos… întors de la munte”, adică dintr-un loc sacru la care au acces doar cei iniţiaţi în „secretul” lui.Devoalând secret după secret, comite erezie după erezie, dar şi destructurare după destructurare, auzind – citez – „mereu şiroitul de peşteră al unor ape alarmante”. Să fie peştera inconştientului propriu transdescendentă/ transascendentă/ sau peştera uriaşului Platon? La întrebarea-mi revelatoare, însuşi autorul sporitor de înţelesuri „jilave înfierbântându-se”, când „zeiţa tuşeşte semnificativ” veghetoare când poetul visează „un plan personal încercuit de un plan colectiv” dar căreia i-a eliminat ferm „mâzga alburie” care, totuşi, i-a zămislit scriitura ca-ntr-un „carnet de bal” proustian ori – cum crede dânsul – bacovian (Moldovan, 2014, 86) ori heraclitean (Moldovan, 2014, 89).
2. Ei da, fie global în arhitextualitate fie parţial în intertextualitate textexistenţialele lui Ioan Moldovan vor să te provoace a-l exclude iremediabil / definitor din Republica Poeţilor, reinventată de existenţialiştii francezi ori de expresioniştii germani, ba oleacă şi de post- ori transmoderniştii de pretutindeni. Gestul n-ar fi decât hilar/ tembel, întrucât fie şi de un prozaism reducţionist, poemele sunt mereu tulburătoare (ci nu tulburi – n.m.), de-o emoţionalitate poescă, mai ales, de exemplu, în „Sarcini şi singurătate”, ori, mai înspre noi, drăghiciană: „De-aş fi un corb şi de-aş avea perechea mea (să fie cumva chiar Annabel Lee? – n.m.) pe hornul liceului./ Nu mi-ar mai păsa de simpozionul credinţă şi speranţă/ Aşa, mă pierd prin preajmă, prin Polonia / prin curtea pustie la început de toamnă/ Pe acoperişuri, în viitorul ger, unde se hărţuiesc adevăraţii corbi/ E tot o apă, dureroasă, şi un pământ, mălăieţ, ce tocmai se scurg din piane/ Frunzăresc, şi tot n-a dispărut, dispare în tăcere/ Chiar fâlfâirile/ câte mai sunt, se nasc gata orfane.” (Moldovan, 2014, 31).Poeticitatea moldovaniană păstreată în subtext o anume ludicitate prozodică: ritm, rimă, cezură, anjambamental, gratuitatea stilistică etc. Vezi: „Dragă” (p. 88) ori „Ahab, balene nu, pământ” (p. 169) care de ipso et de facto sunt două bijuterii strălimpezi dar criptofanice totuşi, întrucât limbajul rămâne în dedesubturi ocult, iniţiatic, ezoteric, deşi la suprafaţă se vrea vorbire directă, pe şleau”. Oximoronică / paradoxală, o asemenea autopoetică îşi asumă slujirea măreţiei: are grijă de scrum, poartă cenuşa liricosofică şi veterotestamentară „de ici-colo”, „crapă de ziuă”, dar şi „decadenţa socratică”. Astfel acel „Dragă” despre care am amintit oleacă mai sus, în eseu, e o ars poetica în toată regula, în care replica la uitare o dă reeditarea, replica la melancolie o oferă „muncile informative, munci gratuite, la existarea asta a noastră reeditată.”
3. Scriindu-şi autobiografia, în „biografeme” (ca şi Emil Paraschivoiu din Brăducenii/Drăgoieştii Gorjului – n.m.), Ioan Moldovan e un optzecist textualist – evadat „în viitorul chihlimbariu”, acolo unde, negreşit, marea sa poezie îşi va fi având împlinirea dualist-terţinclusivă: „Nisipiul şi apa scurgându-se din Marea Maşină” textuală; „Vânt tare, frig / în dimineaţa grâului”; Însuşindu-şi rolul lui Amadeus cel nemuritor, în acelaşi viitor se vor regăsi salvate „miracole fragilităţi pasaje ilizibile (adică versurile sale „ca de pământ” („ah multivindecătoare humă”)), şi-n el băltesc luminile de lumânări şi miere”; ori versetele sale de „turneu alcoolic” prin care propoziţiile lui Wittgenstein „frecându-se de pereţii acestui sac fără fund” ce se iluzionează că este poemul ca „purtător de biruinţă”, ca „oraş de lacăte şi amânări”, în care poetul e „un simplu privitor în aburi”, unui athanor alchimic.
Vedeţi că am dreptate totalmente. Finalmente antipoezia lui Ioan Moldovan e cu atât mai fecund(at)ă cu cât se vrea mai uscată , mai secetoasă, mai ferită de metafore (ba poate tot mai predispusă la regimul litotic, la lepădarea balastului (citez: „Lepădam caietele precum şarpele piei”) precum, în acelaşi eon, Ion Caraion ori Gellu Naum – n.m.).
2. În „Timpuri crimordiale”, laureatul Atelierului Naţional de Poezie „Serile la Brădiceni” pe anul 2018, Ioan Moldovan (nominalizat de U.S.R. prin Nicolae Manolescu şi Gabriel Chifu – n.m.) trece printr-o criză de identitate existenţialistă ca şi Trakl ori Celan, declanşată de îndepărtarea de origini şi automat de inhalarea aerului vieţii scurte şi seci, de înstrăinarea tot mai alienantă. Ilustrativă pe această supratemă e poema „Cerneluri oboseală spectre” (p. 20).
4. Reafirmând că poezia lui Ioan Moldovan e rezultat al luptei cotidiene cu spectrul inevitabil al morţii, îi reliefez aspectul de reprezentativitate pentru (aşa se pronunţă dânsul – n.m.) „aerul criptofanic”, „unde frate poţi fi doar cu nefăcutele”; pentru „scrierea bătrână” în care „existenţele embrionare: germenii, limburile, cuarcii, leptonii” reîntorc dicteul surrealist în po(i)eticitatea cuantică, aparţinătoare transmodernismului de avangardă (p. 22-23). „O lună de vară departe de cuvintele scrie” devine fie ceremonia scrisului duminical (Eminescu afirma că e un „poet de duminică” – n.m.) fie ceremonia spulberării cenuşii în care a visat şi a sării pe care n-a apucat s-o lingă „la ospeţe de neţinut minte”. Fie – de ipso et de facto – locuire de-a dreptul într-un infern al răului imaginar romantic şi varicial substituit prin „răul real”: „posomorât, monoton, pustiu, plicticos”, de un cinism exacerbat, pe care „autorul casei retorilor” ni-l oferă în fragmente ale unor diseminări încrâncenate, de un tragism noninventiv/ mimezic/ nonconstructiv/ jelind „pe toţi îndepărtaţii vieţii” (p. 24 şi următ.). Este, în fond, aceeaşi profundă criză a livrescului, aceeaşi senzaţie a declinului învinsă de preaplinul unei expresivităţi (in)voluntare şi al unui cinism suav „plutind ferice singur în osânza/ unui ins pe care niciodată nu l-a nins/ vreo zăpadă sinceră, adevărată/ că viu, vorace, viguros, voinic./ Eu (adică poetul – n.m.) totuşi, sunt un mai nimic.”. „Amintirile” sunt „gata să explodeze ca focuri de artificii pentru muritorii muribunzi”. Intertextualizând ba pe Rimbaud, ba folclorul literal-muzical, ba pe Aristotel, ba pe Nerval, fiind deci translivresc, într-o dincoloitate sacralizată, Ioan Moldovan contemplă cum deşertul de sare devine unul de „mult argint în care moare timpul” (ce vers genial! – n.m.) iar „pânza albă” a textului increat va înveli „coliva gătită cu sârg, în coliba unde s-a născut bunicul” iar „absolut orfan”, poetul ar trece „îngânând” pe „vreun nene ori vreo tanti” ori simte – ca şi I.L. Caragiale – monstruos şi vede enorm, sau ca şi Mihai Ursachi cântă „prin nenumăratele crâşme” în „nenumărate chipuri”, „ca un alergător prin Tibet purtând deasupra capului o flamură” şi rugându-se la vreo zeiţă cu „degetele pline de scrum / de când neîncetat vorbe consum”(ă) să fugă, să scape, să nu-l mai certe dânsa.
5. Ioan Moldovan e un mare poet român contemporan din generaţia optzecistă/ postmodernistă/ şi fiecare volum al său de versuri poate suporta comentarii de un poliedrism inepuizabil. Poeticitatea cărţilor sale e de o ambiguitate transfinită, drept pentru care reflectarea ei într-o oglindă transdisciplinară – transmodernistă a fost inevitabilă. Eu am dat curs decriptând, diseminând un cod liric, un idiom auctorial, o artă exemplară, o conduită civică de o moralitate… perfectă şi de un constructivism sui generis.
Un eseostudiu de Ion Popescu-Brădiceni