F. Saussure, C.S. Pierce și C. Morris
După ce am trecut în revistă teoria semnului și dihotomiile lui Saussure aș dori să prezint o comparație între Saussure, Pierce și Morris cu privire la semiotică.
Punctul de pornire al reflecţiilor lui Saussure îl constituie, la sfârşitul secolului 19, actul unic, absolut, expresiv, determinat de vorbire.
Pe de altă parte, Peirce invocă semiotica, accentuând miza logică şi cognitivă, abordabilă mai curând din perspectiva filosofică.Termenul de Semiotică a fost creat, în prima jumătate a secolului 20, de Charles Morris un filosof american care a înţeles că semiotica propusă de Saussure s-ar putea aplica practic oricărui tip de limbaj. Această direcţie a trecut interpretarea limbajului de la orientarea spre o realitate exterioară, atemporală, descoperită prin cele cinci simţuri, la o orientare interpretativă prin subiectivitate, înţelesuri multiple ale adevărului şi analiza de text.
Semiologia, în opinia lui Saussure, era ,,lingvistica viitorului” care ,,trebuia să recupereze obiectele tradiţionale ale morfologiei, lexicologiei şi sintaxei, precum şi – aşa cum descoperim astăzi – pe cele ale retoricii şi stilisticii” (Saussure, 2003, p.13).
Pe de altă parte, el o consideră o ştiinţă istorică (având, neaparat, un obiect care se desfăşoară în timp) înglobată în psihologie.Pentru această ştiinţă, Saussure acordă câteva idei clare şi delimitate precum: există doar două perspective obligatorii, ,,orice fapt lingvistic presupune existenţa a doi termeni, care pot fi succesivi sau sincronici.”(Saussure, 2003, p.263), un fragment de limbă este caracterizat de cea mai perfectă independenţă primară, etc.De asemenea, din ideile lui Saussure se mai poate înţelege faptul că nu orice literă sau cuvânt poate avea vreun obiect central sau vreo idee centrală.
Cuvântul intrat în vocabular, se pare că, reuşeşte să creeze ceva şi astfel, creaţia care merge dispre gândire spre semn este de-a dreptul nelimitată. Saussure ajunge la concluzia că datorită faptului că ,,nici un element nu există[…], realizăm[…] că nici un element nu este în stare să se transforme.”(Saussure, 2003, p.265)
Pentru Charles Sanders Peirce, lucrurile stau altfel. Semiotica, pentru acest filosof întârziat, nu este altceva decât o doctrină aproape necesară sau formală a semnelor, o logică în sensul ei general. Prin această caracterizare, el îşi exprimă ideea că oamenii observă caracteristicile semnelor pe care le cunosc şi că de la această observaţie (Abstractizare- după cum o numeşte el), sunt purtaţi spre enunţuri cu precădere greşite şi deci, deloc necesare.“(Un semn este) ceva care face ca altceva (interpretantul său) să se refere la un obiect la care el însuşi se referă (obiectul său) în acelaşi fel, interpretantul devenind la rîndul său un semn şi aşa mai departe ad infinitum.”(Pierce, 1990, pp.274-275).
Semnul, în viziunea lui Peirce, este reprezentantul a ceva, anume al obiectului său. De asemenea, semnul are o explicaţie şi dacă acesta este luat cu explicaţie, această unire reprezintă un alt semn, care va cere, probabil, o explicaţie suplimentară care adăugată semnului deja lărgit, va forma un semn şi mai dezvoltat.
În cartea ,,Semnificaţie şi acţiune”, Peirce dă mai multe exemple de situaţii obişnuite în care sensul cuvintelor este sau nu important.Teoria Semiotică din punctul de vedere al lui Pierce este o sumă de semnificaţii, reprezentări, referinţe şi sensuri. Ideile lui sunt distinctive şi inovative pentru mărimea şi complexitatea lor, reuşind să captureze importanţa interpretării semnificaţiilor.Părintele termenului ,,Semiotică”, Charles WIlliam Morris, cunoscut astăzi pentru monografia sa ,,Foundations of the Theory of Signs” (1938), scrie despre semne că sunt inseparabil interconectate cu ştiinţa, deoarece animalele şi oamenii răspund la semne, chiar dacă au un mod diferit de a se exprima.
De asemenea, Morris mai scrie ,,Civilizaţia umană este dependentă de semne şi sisteme de semne, şi mintea umană este inseparabilă de funcţionalitatea semnelor” (Morris, 1938, p.3). În perspectiva lui, semiotica are o dublă relaţie cu ştiinţa, astfel: ,,este atât o ştiinţă printre alte ştiinţe, dar şi un instrument al ştiinţelor.”(Morris, 1938, p. 2) Morris ajunge la concluzia că la majoritatea oamenilor, în ziua de azi, le este clar că trebuie să se elibereze de tendinţa de a modifica limba după auz. El scrie că ,,este o mare nevoie de purificare, simplificare şi sistematizare.”(Morris, 1938, p. 3) Teoria semnelor fiind un instrument foarte bun pentru aceasta. În concluzie, direcţia semiotică (ştiinţa care se ocupă cu semne) are o influenţă de tip idealist asupra limbajului şi a foneticii prin evocarea semnificaţiilor şi a sensurilor, dar şi prin sistematizare.În sens general, lingvistica este ajutată de instrumentul ,,semiotică” pentru a-i ajuta pe oameni să identifice şi să interpreteze semnele din jurul lor. Asta nu înseamnă că întreaga cultură este bazată numai pe semnificaţie şi comunicare, ci, după cum scrie Umberto Eco: ,,întreaga cultură poate fi înţeleasă mai bine dacă este abordată din punct de vedere semiotic”(1982, p. 43). În final, putem remarca faptul că această teorie a reuşit să capteze atenţia mai multor filosofi, aceştia încercând, să o cerceteze şi să o sistematizeze conform regulilor societăţii, ajungând, în prezent, o tehnică foarte utilizată mai ales în domeniul publicităţii.
Limitele structuralismului
Limitele structuralismului, legate de interesul prioritar acordat formalizării limbii, de desconsiderarea substanţei au fost depăşite într-o oarecare măsură de o nouă direcţie preconizată încă de descriptivişti şi fundamentată de lingvistul american Noam Chomsky.
Este vorba despre gramatica generativă, a cărei apariţie ,,trebuie raportată şi la utilizarea progresivă, în matematică şi logică, a limbajelor simbolice”. A contribuit la stimularea cercetătorilor şi optimismul logicienilor în a crede că sistemele formale seamănă cu ceea ce numim de obicei o limbă: vocabularul ar reprezenta inventarul de simboluri, în timp ce regulile şi axiomele ar corespunde gramaticii limbii. Spre deosebire de modelele analitice elaborate de structuralişti, ce n-au putut fi aplicate dincolo de nivelul frazei, gramaticile generative constituie modele sintetice, constructive, ce-şi propun să explice cum sunt generate toate frazele corecte gramatical într-o limbă dată. Această nouă perspectivă de analiză nu va mai neglija latura diacronică a limbii, întrucât între competenţa şi performanţa lingvistică a vorbitorilor/ ascultătorilor unei limbi nu mai există o distincţie netă, un raport static, cum se întâmpla între limbă şi vorbire la Saussure. ,,Este necesar, scria protagonistul generativismului, a respinge concepţia (lui Saussure n.n.) despre langue ca un inventar sistematic de unităţi”.În acest sens, gramatica generativă reia ideea, preconizată încă la Port-Royal, referitoare la aspectul creator al limbajului uman, creativitate manifestată nu numai la nivelul vorbirii sau al performanţei, ci si la cel al limbii, al competenţei.Iniţiat ca o gramatică cu un număr finit de stări – model paradigmatic – , completat, apoi, cu un model sintagmatic, generativismul culminează cu gramatica transformaţională, a cărei idee centrală este aceea că structurile de adâncime diferă, în general, de structurile de suprafaţă, iar convertirea primelor în ultimele se realizează prin ,,aplicarea repetată a unor operaţii formale numite ,,transformări gramaticale”.Fără a intra în detalierea teoretică a acestei gramatici, remarcăm doar că sintaxa generativ – transformaţională se constituie într-o ,,construcţie logică” cu ajutorul căreia analiza depăşeşte distincţia subiect-predicat, generalizând-o la ,,frază nominală-frază verbală”, ceea ce va determina şi logica la o abordare textuală.
Dar nici semantica transformaţională nu include o teorie a referinţei; nici aici relaţia semn-obiect nu ocupă vreun loc, întrucât semnul formaţiunilor este ,,fixat” printr-un metalimbaj – mărcile semantice -, ceea ce face ca sensul să fie tot de natură exclusiv conceptuală.
O semantică mai adecvată avea să fie dezvoltată abia după succesele obţinute de semantica logică, unde întâlnim nume de rezonanţă ca Gottlob Frege, Willard Van Orman Quine, Alonzo Church, Rudolf Carnap şi alţii. Nu ne vom referi, în prezentul context, decât la doi dintre cei mai iluştri reprezentanţi ai semanticii logice amintiţi mai sus: G. Frege şi R. Carnap, ale căror metode semantice sunt folosite şi astăzi de logicieni (metoda relaţiei de denumire) sau / şi de lingvişti (metoda intensiunii şi extensiunii).
Determinat de necesitatea de a explica şi construi riguros limbajul matematic, logicianul german G. Frege a fost primul care a încercat elaborarea unei teorii integrale ,,a raporturilor dintre expresie şi obiect considerate din punctul de vedere al logicii formale” motiv pentru care este considerat şi întemeietorul semanticii logice.
Făcând distincţie între sens şi semnificaţie, Frege precizează, totodată, că sensul în expresia lingvistică este înţelesul acesteia, iar semnificaţia este ceea ce numeşte numele, însuşi obiectul desemnat (concret sau abstract), încât, ,,un nume propriu (cuvânt, semn, conexiune de semne, expresie) exprimă sensul său şi semnifică sau desemnează semnificaţia sa”. Amendamente şi îmbunătăţiri la metoda semantică a lui Frege, numită a relaţiei de denumire, au fost aduse de Rudolf Carnap, care propune drept alternativă metoda intensiunii şi extensiunii, cu ajutorul căreia va căuta să prevină paradoxele implicate de relaţia de denumire. Prin metoda sa de analiză semantică, filosoful de la Viena nu-şi mai propune să construiască un nou tip de limbaj, superior tehnic limbajului natural, cum procedase Frege, ci caută să reconstruiască limbajul natural după exigenţele logicii şi ale ştiinţei. Reducând extensiunea la intensiune, Carnap va elimina ,,dedublarea obiectelor” în clase şi însuşiri (proprietăţi), încât expresia din limbaj nu va mai fi considerată ca nume doar al unuia dintre cei doi factori (sens şi semnificaţie, conotaţie şi denotaţie), cum se întâmpla în metodele semantice anterioare, ci va fi vorba doar de două moduri de exprimare. Această metodă s-a dovedit cea mai adecvată analiezei limbajului natural, motiv pentru care a fost însuşită de lingvişti în analiza semantică pe care o întreprind, pretinzându-se ei înşişi de ,,formaţie carnapiană”.
Concluzii
Saussure studiază limba din punct de vedere sincronic, si nu diacronic. Limba este studiată prin ea însăși, ca sistem, accentul cade pe structura limbilor, pe studiul limbii „în sine și pentru sine” și deci pe lingvistica „internă”. Cele cinci principii evidențiate de Ferdinand de Saussure sunt: arbitrarul semnului, principiul axei paradigmatice și cel al axei sintagmatice, limbă-vorbire, semnificat-semnificant și sincronie-diacronie.
Oana Păstae
Bibliografie
Amacker, R. (1975). Linguistique saussurienne. Geneva, Switzerland: Droz.
Atkin,Albert. (2010). Peirce’s Theory of Signs, URL http://plato.stanford.edu/entries/peirce-semiotics/
Barbu, M. (2014). Semiotica Arhitecturii sau Arhitectura ca filosofie a libertăţii, URL http://www.wattpad.com/38199709-semiotica-arhitecturii-sau-arhitectura-ca/page/3
Barthes R. Imaginea semnului. În: Pentru o teorie a textului, p.120
Bouissac, P. (2010). Saussure: a guide for the perplexed. London and New York: Continuum.
Bouquet, S. (1997). Introduction à la lecture de Saussure. Paris: Payot.
Carpov M. (1987). Captarea sensurilor: coordonate analitice. Bucureşti: Edit. Eminescu, p.13
Culler, J. (1986). Ferdinand de Saussure. 2d ed. Ithaca, NY: Cornell University Press.Find this resource:
Frege G. (1966). Sens şi semnificaţie. În: Materialismul dialectic şi ştiinţele naturii. Vol. XI. Bucureşti: Edit. Politică.
Hjelmslev L. Preliminarii la o teorie formală a limbii. Trad. din lb. engleză de D. Copceag. Bucureşti: Centrul de Cercetări Fonetice, 1967, p.2.
P. Miclău, art.cit., p.493. 13 F. de Saussure, CLG, pp.97
Morris, W. Charles. (1938). Foundations of the Theory of Signs, I(2), Ilinois: Editura The University of Chicago.
Peirce, S. C. (1990). Semnificaţie şi acţiune. Bucuresti: Editura Humanitas.
Saussure, F.(2004). Scrieri de lingvistica generala, Iasi: Editura Polirom.
