Introducere
Încă de la începutul secolului al XX-lea, lingvistul genevez Ferdinand de Saussure postula o disciplină nouă – semiologia. El îşi concentra cercetările pe sistemul fonetic şi nu pe modalitatea de funcţionare a acestuia, deoarece în concepţia lui Saussure funcţionarea limbajului nu poate pune în pericol caracterul organizat al sistemului. Ferdinand de Saussure este considerat drept fondatorul lingvisticii moderne. În Cursul de lingvistică generală „Cours de linguistique générale” (1916), publicat de către studenții săi, după moartea sa, pe baza notițelor pe care și le luaseră la cursurile acestuia, el a definit concepte fundamentale precum: distincția dintre limbaj, limbă și vorbire, între sincronie și diacronie, caracterul arbitrar al semnului lingvistic etc. Structuralismul dezvoltat de urmaşii săi a respectat celebra dihotomie langue-parole şi a echivalat discursul cu vorbirea. Nici urmă de teoretizare a intervenţiei performative a locutorului nu se întrevede în teoria structurală, deşi, încă din 1660 şi 1662, când apărea Gramatica de la Port-Royal şi respectiv Logica de la Port-Royal se vorbea de ,,idei accesorii” şi de ,,fenomene paraverbale” care însoţesc semnificaţia. Acestea ,,sînt, de fapt, cele trezite de tonul vocii, de aerul chipului, de gesturi şi de celelalte semne naturale care leagă de cuvintele noastre un număr nesfârşit de idei, diversificându-le, schimbându-le, scăzându-le, sporindu-le semnificaţia, adăugând imaginea simţămintelor, judecăţilor şi părerilor celui ce vorbeşte”.Teza de la care pleacă Saussure este aceea că limba nu este o simplă nomenclatură așa cum apare ea pentru unii oameni, ci un sistem de semne, pentru că dacă ar fi altceva decât un sistem de semne ea ar ,,presupune niște idei gata făcute, preexistente cuvintelor”.Or, semnul nu reprezintă un lucru din două motive fundamentale: ideile nu sunt preexistente cuvintelor; ,,legătura care unește un nume cu un lucru” nu ,,este o operație foarte simplă”. Unitatea lingvistică (desemnând cuvântul) nu dublează, așadar, un obiect din realitate, ci ea este ,,un lucru dublu, făcut prin apropierea a doi termeni”; doi termeni ,,psihici” și ,,uniți în mintea noastră printr-o legătură de asociere”. Această unitate, numită de Saussure semn lingvistic, unește un concept și o imagine acustică; cea din urmă ,,nu este sunetul material, lucru pur fizic, ci amprenta psihică a acestui sunet, reprezentarea pe care ne-o dă mărturia simțurilor noastre; ea este senzorială și o numim <<materială>> numai în acest sens și în opoziție cu celălalt termen al asocierii, conceptul, în general mai abstract”. Considerând limba ca un sistem de semne, ale cărei părţi pot şi trebuie analizate în solidaritatea lor sincronică, Saussure va menţiona faptul că – şi prin aceasta pune în evidenţă o idee al cărei embrion îl găsim la Port-Royal – lingvistica sincronică se va ocupa de raporturile logice şi psihologice care leagă termenii coexistenţi organizaţi în sisteme.Școlile structuraliste, avându-şi sorgintea în Cursul de lingvistică generală al analistului genevez, vor elabora şi mijloacele de stabilire a invariantelor lingvistice. De pildă, în ,,glossematica” lui Louis Hjelmslev limba este concepută ca un ansamblu de relaţii pur formale; ea reprezintă schema formală luată în sine, adică nexul de opoziţii paradigmatice şi sintagmatice: ,,O asemenea lingvistică, scrie el, (…) va fi un fel de algebră a limbii, care va opera cu entităţi fără nume, adică cu entităţi numite în mod arbitrar…”
Semnificat și semnificant
Semnul lingvistic, în accepţie saussuriană, constituie o structură, un ansamblu unitar format dintr-un semnificat (conceptul) şi un semnificant (imaginea acustică), între care există o legătură indisolubilă, o ,,relaţie interioară”, ,,simbolică”. Nu există semnificat fără semnificant şi nici semnificant fără semnificat, iar această corelaţie, recunoscută de o societate omenească, face ca acest ,,intermediar” să se constituie într-un semn. Prin postularea unei funcţii formative a legăturii dintre semnificat (conceptul) şi semnificant (imaginea acustică), Saussure încearcă să evite transformarea sensului într-o realitate de sine stătătoare, ce ar duce la ideea greşită a unor concepte preexistente semnului (şi deci limbajului), care ar putea fi ulterior ,,alăturate” unui semnificant; sau a existenţei unor segmente sonore (imagini acustice) preexistente, care ar putea ,,primi” o semnificaţie, însă prin aceasta cade în cealaltă extremă – ipostazierea formei.
O dezvoltare a acestei teorii va fi efectuată de lingvisticul danez Louis Hjelmstev, în concepţia căruia cele două laturi ale semnului (semnificatul şi semnificantul) apar sub numele de conţinut şi expresie, elemente legate între ele printr-un raport de solidaritate şi alcătuind funcţia-semn. Un semn este constituit întotdeauna din unul (sau mai multe) elemente ale unui plan al expresiei (mulţimea tuturor semnificaţiilor), corelate convenţional cu unul (sau mai multe) elemente ale unui plan al conţinutului (mulţimea tuturor semnificaţilor). Conţinutul creează o formă ce se află în raport arbitrar cu domeniul de referinţă. Cu alte cuvinte, sensul lingvistic se raportează la realitate prin intermediul formei conţinutului, iar obiectul ,,semnificat” prin semn reprezintă substanţa conţinutului. În mod analog se face distincţia între forma expresiei (fonemele) şi substanţa expresiei (sunetele), iar legătura dintre forma expresiei şi domeniul ei de referinţă (realitatea materiei sonore) este tot arbitrară, fiind explicabilă prin aceeaşi funcţie-semn: ,,Numai şi numai în virtutea funcţiei-semn se poate vorbi de existenţa celor două funcţionale ale ei, care sunt – o spunem cu toată certitudinea -forma conţinutului şi forma expresiei; şi doar în virtutea formei conţinutului şi a formei expresiei putem concepe, respectiv, o substanţă a conţinutului şi o substanţă a expresiei, care apar atunci când forma e proiectată pe elementul general semnificaţie, întocmai ca umbra unei plase deschise, pe care am proiectat-o pe o suprafaţă netedă, neîmpărţită în nimic”.
Aşadar, după cum reiese din cele de mai sus, la Hjelmslev semnul lingvistic are o dublă accepţiune: semn al substanţei conţinutului şi semn al substanţei expresiei. Căutând să evite, la fel cum a făcut şi Ferdinand de Saussure, o ipostaziere a conceptului, teoria glossematică va sfârşi şi ea prin ipostazierea formei, întrucât, în concepţia lingvistului danez, forma conţinutului este înţeleasă ca un obiect cu o existenţă tot atât de reală ca şi obiectul al cărui semn este.
Hjelmslev era de părere că e mai adecvat să folosim cuvântul semn, pentru a denumi unitatea constituită din forma conţinutului şi forma expresiei, unitate stabilită prin solidaritatea pe care a definit-o funcţie semiotică. Prin această funcţie el explică raportul dintre cele două „mărimi“: o expresie şi un conţinut, „functivele care contractează funcţia semiotică“.
Doctrina semiotică a lui Charles W. Moriss este mai apropiată de interpretarea ca semne a elementelor propriu-zise ale limbii.
În lucrarea sa de bază apărută în 1938 el susţinea că semiotica trebuie să fie o ştiinţă a ştiinţelor, care să contribuie la unificarea unor ştiinţe foarte diferite.
Paul Miclău menţiona că „în multe împrejurări, prin semn se înţelege cuvânt, alteori semnul desemnează un anumit fel de a înţelege unităţile limbii ireductibile ca sens, în speţă morfemul“, iar semnul zero este echivalentul afixului zero.
Al. Graur numeşte trei accepţii ale semnului lingvistic care se regăsesc şi la Saussure:
a. în accepţie unilaterală semnul este doar complexul sonor al cuvintelor, ansamblul de sunete al unui cuvânt fiind un semn al înţelesului acelui cuvânt;
b. cuvintele sunt semne cu aspect bilateral, cele două părţi fiind numite de Saussure: semnificant – sunetul şi semnificat – înţelesul; deci semnul pentru el este reprezentat de reuniunea celor două laturi ale cuvântului, latinescul arbor e un semn format din grupul de sunete „arbor“ însoţit de înţelesul de „copac“;
c. accepţia relaţională specifică domeniilor formale cum ar fi logica şi matematica în care sensul e conceput ca simpla relaţie dintre semnificant şi semnificat.
Principiul dualismului
Dualismul profund care scindează limbajul nu rezidă în dualismul sunet idee sau fenomen vocal fenomen mental, ci el constă în dualitatea fenomen vocal ca atare fenomen vocal ca semn, fapt fizic (obiectiv) fapt fizico-mental (subiectiv), și nicidecum în dualitatea faptului fizic reprezentat de sunet în opoziție cu faptul mental reprezentat de semnificație. Avem așadar un prim domeniu, interior, psihic, unde există și semnul, și semnificația, unul indisolubil legat de cealaltă; și mai avem un al doilea domeniu, exterior, unde nu mai există decât semnul, dar în acest moment semnul, redus la o succesiune de unde sonore, nu mai meritã, în opinia noastră, decât numele de figură vocală.
Langue et parole
Disocierea dintre limbă (fr. langue) şi vorbire (fr. parole) propusă de Ferdinand de Saussure se bazează pe prezumţia că limbajul natural (fr.language) posedă o organizare internă, inerentă, specifică (limba, fr. langue), organizare autonomă faţă de organizarea Realităţii.
Această organizare este o sumă de „amprente”, de „imagini verbale” stabile şi pasive, depozitate prin intermediul memoriei în mintea fiecărui individ dintr-o comunitate lingvistică. Unităţile depozitate nu constituie însă o listă de „etichete”, ci sunt dispuse sistematic şi există numai în virtutea relaţiilor de echivalenţă sau de opoziţie care le leagă. Limba (fr. langue) este un sistem de relaţii, mai precis, un ansamblu de sisteme relaţionate unele cu altele. Constituirea acestui ansamblu de mijloace de expresie existent în conştiinţa vorbitorilor este posibilă datorită actelor individuale de limbaj care alcătuiesc celălalt aspect al limbajului natural, i.e. vorbirea (fr. parole). Aspectul creator al limbajului natural este eliminat din limbă; creativitatea lingvistică aparţine domeniului vorbirii.Charles Bally15 interpretează distincția saussuriană ca opozitie între ,,averea’ lingvistică socială {limba) și utilizarea lingvistică individuală {vorbire) și o acceptă formal ca atare: parole este ,,limba în acțiune, limba actualizată, la langue en equilibre et en plein fonctionnement’. Dar adaugă la această distincție o nouă opoziție caracteristică, de ordin funcțional (intelectual – afectiv sau vital, obiectiv – subiectiv): limba, sistemul organizat, ar cuprinde elementele referitoare la comunicarea și înțelegerea gândurilor; vorbirea, în schimb, ar fi un instrument al vieții afective, ar exprima sentiment și acțiune. Vorbirea (parole) se identifică, în mod evident, la el cu activitatea lingvistică concretă sau, cel puțin, cu o mare parte din aceasta: este ,,fonatiune’, ,,producere de imagini acustice’ și, mai mult chiar, întreaga ,,activitate a subiectului vorbitor’; este ,,partea individuală a limbajului’, ,,ceea ce este accesoriu și mai mult sau mai puțin accidental’, o realitate psihico-fizică ce se opune realității pur psihice a limbii; este ,,suma a tot ceea ce oamenii spun’ și cuprinde ,,combinații individuale, depinzând de voința vorbitorilor’ și ,,acte de fonațiune, de asemenea voluntare, necesare pentru realizarea acestor combinații’. Nu există în vorbire ,,nimic colectiv’, ,,manifestările sale sunt individuale și momentane’70.
Diacronie și sincronie
,,Lingvistica sincronică studiază limba pe axa simultaneităţilor, nu a succesivităţilor; ea ia în discuţie stări ale limbii şi se ocupă de raporturile psihologice şi logice ce reunesc termenii coexistenţi, constituind un sistem ce este perceput ca atare de aceeaşi conştiinţă colectivă” (Saussure : 140).
De aceea limba va fi privită ca arhivă, ,,ca tezaur (“trésor”) depus de practica vorbirii în subiecţii aparţinând aceleiaşi comunităţi şi constituind un sistem gramatical existent în mod natural în fiecare creier”(Saussure: 30).Revoluţia saussuriană constă în primatul teoretic şi metodologic al sincroniei: ,,Aspectul sincronic primează, întrucât pentru masa vorbitorilor el este singura realitate” (Saussure: 122).Meritul lui Saussure este de a fi accentuat caracterul sistematic al limbii, transformând conceptul de sistem dintr-o noţiune descriptivă într-un concept operator. ,,Limba este un sistem ai cărui termeni sunt solidari şi în care valoarea unuia nu rezultă decât din prezenţa simultană a celorlalţi (Saussure: 159). ,,La langue est un système dont toutes les parties peuvent et doivent être considérées dans leur solidarité synchronique” (CLG, p.124) ”
Arbitrarul semnului lingvistic
Saussure evidenţiase indisociabilitatea celor două entităţi ale semnului în pregnanta metaforă a foii de hârtie cu rectoul şi versoul inseparabile, dar şi în formularea din Curs: ,,Dacă în raport cu ideea pe care o reprezintă semnificantul apare liber ales, în schimb în raport cu comunitatea lingvistică ce îl utilizează, el nu este liber, ci impus” (CLG:104) sau în precizările definiţionale liminare: ,,Cuvântul arbitrar cere şi el o precizare. Nu trebuie să lase impresia că semnificantul depinde de libera alegere a subiectului vorbitor (vom vedea imediat că nu stă în puterea individului să schimbe ceva la un semn odată stabilit într-un grup lingvistic); vrem să spunem că el este nemotivat, adică arbitrar în raport cu semnificatul, cu care nu are nici o legătură naturală în realitate”(CLG: 101).
(Va urma)
Oana Păstae
