În anul acesta, se împlinesc 130 de ani de când a apărut una dintre capodoperele lui George Coșbuc, ,,Nunta Zamfirei”, în numărul din 24 mai 1889 al revistei ,,Tribuna”. Autorul avea doar 23 de ani. Apariția acestei opere, chiar în anul morții lui Mihai Eminescu, în revista mai sus menționată, condusă de Ioan Slavici, a produs o cotitură în viața poetului ardelean. În urma publicării acesteia, Titu Maiorescu îl cheamă la București, așa că în toamna anului 1889, George Coșbuc trece Carpații și descinde la București. Magistrul criticii românești a avut în vedere talentul, nota personală, noul suflu poetic.
În ,,Însemnări zilnice”, Titu Maiorescu reține: ,,Duminică, 24 decembrie 1889; Ieri seară, Coșbuc și protopopul Simeon Popescu, Caragiale cu nevasta, Poezii de Coșbuc (originale, talent); Miercuri, 24 ianuarie -15 februarie 1890: Aseară la mine, ,,Junimea” foarte vie. George Coșbuc cu eminenta sa poezie, ,,Nunta Zamfirei”. Titu Maiorescu îl ajută pe poet și materialicește, la început, dar George Coșbuc se adaptează greu în Capitală, iar funcțiile mărunte ocupate nu-i dau satisfacție. Sufletul lui era mereu posomorât, îl chinuia nostalgia locurilor natale părăsite: Valea Someșului, Munții Rodnei cu Țibleșul și Ineul; pădurile bătrâne pline de taine, frumusețile naturii din partea locului, satele din împrejurimile Sibiului cutreierate când era redactor la ,,Tribuna”. Îi lipseau rudele, prietenii, rapsozii populari, țăranii din Hordou și din satele megieșe.
George Coșbuc s-a ivit la momentul oportun în lirica românească, într-o etapă sterilă, dominată de un epigonism eminescian. În poezia stăpânită de posteminescianism, poetul ardelean ,,răsărit” pe neașteptate reprezintă o voce poetică distinctă, aduce un aer proaspăt, lumină, veselie și optimism. Talent și originalitate. În anul următor, 1890, ,,Nunta Zamfirei” apare în ,,Convorbiri literare”, apoi, în 1893 este încorporată în volumul său de debut ,,Balade și idile”, comentat favorabil în principalele reviste ale vremii. Apariția lui în peisajul poeziei românești are drept urmare constatarea lui Dobrogeanu-Gherea: ,,În loc de lacrimi și suspine, balade și idile”. În ,,Moftul român” din 23 iunie 1893, Caragiale publică un articol în care, printre altele, afirmă: ,,Pe câmpul vast al publicisticii române pe care creștea atâta spanac des și abundent, a apărut un copac…tot mai sănătos și mai trainic, înfrumusețând gustul actual și vremea cu schimbările ei capricioase și făcând din ce în ce mai multă fală limbii noastre românești – un volum de ,,Balade și idile” de George Coșbuc”. Numai că imediat după ce a fost dat publicității acest volum, un pseudoliterat, poet și traducător, Grigore Lazu, publică în ,,Românul literar”, apoi în broșură, articolul ,,Adevărul asupra poeziilor d-lui Gh. Coșbuc” în care afirmă că unele creații ale poetului n-ar fi originale, acuzându-l de plagiat. Din nefericire, acestuia i se alătură Anton Bacalbașa și Al. Macedonski. La acest proces literar care va dura peste zece ani, vor fi apărători ai poetului: Al. Vlahuță, Nicolae Iorga, C. Dobrogeanu Gherea și alții. Coșbuc nu dă atenție acuzațiilor ce i se aduc.
,,Nunta Zamfirei” se încadrează în reflectarea artistică a erosului rural, partea cea mai întinsă din opera sa, prezentă în cele două volume: ,,Balade și idile” și ,,Fire de tort”. Idilele lui Coșbuc care ar putea alcătui ,,un roman țărănesc” (C. Dobrogeanu-Gherea), sunt, de fapt mici scenete în care poetul transfigurează iubirea tinerilor de la sate, a fetelor îndeosebi, de la criza puberală din ,,La oglindă” în care fata aflată în fața oglinzii își desoperă frumusețea și aspiră la iubire până la finalitatea din balada ,,Nunta Zamfirei”, când are loc împlinirea erotică prin căsătorie. Intrată în jocul iubirii, pasiunea din sufletul candid, inocent al fetei se luptă cu decența. Fata duce adevărate tratative diplomatice cu băiatul, în cele mai dese cazuri trișează când este vorba de săruturi (,,Rea de plată”, ,,Scara”, ,,Spinul”). Uneori fata îi reproșează flăcăului că nu s-a priceput (,,Nu te-ai priceput”). Cu deosebită artă, Coșbuc știe să sugereze capriciile fermecătoare ale fetelor, se dovedește a fi un subtil analist al psihologiei feminine contradictorii, atunci când fata refuză anumite gesturi tandre din partea flăcăului, dar, în același timp, regretă (,,Ispita”, ,,Subțirica din vecini”). Uneori intervin și momente de ,,Dragoste învrăjbită”, cauza fiind gelozia.
Diferențierile sociale din rândul țărănimii constituie bariere în calea iubirii (,,Dușmancele”). Poezia cuprinde monologul unei fete sărace, frumoase și harnice, iubită de băieți, dar jignită de rivala ei, fiică de oameni cu stare. Verdictul din finalul poeziei este edificator: ,,Că boii-s buni, bine-i bogată; / Dar, dacă pui flăcăi odată/ S-aleagă dânșii cum socot/ O fată,/Bogata-și pupă boii-n bot,/ Îmbătrânind cu ei cu tot”. Flăcăul din ,,Numai una” nu cedează la presiunea părinților și astfel nu concepe o altă nevastă decât pe aceea pe care o iubește.
Uneori iubirea devine dramatică atunci când fata săvârșește ,,păcatul” (,,Cântecul fusului” și ,,Fata morarului”). Aceste ultime poezii nu mai corespund conceptului de idilă.
În timpul colaborării la ,,Tribuna” din Sibiu, George Coșbuc gândise la elaborarea unei epopei a poporului român pe motive folclorice, cu prezentarea obiceiurilor, a tradițiilor și a evenimentelor cruciale din viața satului. A rămas în faza de proiect. Cele două balade pe tema nunții și a ritualului înmormântării, ,,Nunta Zamfirei” și ,,Moartea lui Fulger” ar fi făcut parte din proiectata epopee.
Nunta, eveniment important, a reprezentat un punct de atracție pentru scriitori, pentru Eminescu în ,,Călin-file din poveste”, pentru Coșbuc în ,,Nunta în codru” și ,,Nunta Zamfirei”, pentru Rebreanu în romanul ,,Ion”. Fiecare prezintă nunta într-o viziune proprie.
În ,,Nunta Zamfirei”, George Coșbuc transfigurează ceremonialul tipic țărănesc al nunții ardelenești din locurile în care poetul s-a născut. Acest ceremonial este îmbrăcat într-o haină folclorică, de basm, în care realul e mână în mână cu feericul. Chiar din primele versuri, pătrundem într-o atmosferă de basm în care timpul și spațiul sunt vag exprimate: ,,E lung pământul, ba e lat,/ Dar ca Săgeată de bogat/ Nici astăzi domn pe lume nu-i”. Ceremonialul nunții, care cuprinde: pețitul, răspândirea veștii, pregătirea pentru nuntă, sosirea musafirilor, alaiul mirilor, cununia, hora, masa și petrecerea, închinarea, este descris printr-o abundență de hiperbole. Zamfira, fiica unui om cu stare este imaginată ca o ,,Icoană-într-un altar s-o pui”, așa cum în ,,Luceafărul”, fata e o ,,Fecioară între sfinți”. Acestea reprezintă simboluri ale frumuseții și purității desăvârșite. Din câți pețitori a avut, și-a ales ca mire pe Viorel-un prinț frumos venind ,,Dintr-un afund de Răsărit”. Vestea despre nuntirea celor doi s-a răspândit cu rapiditate, mai repede ca vântul, aflând ,,Toți craii multului rotund”.
După pregătiri intense, nuntașii din 90 de țări, regi îmbrăcați în purpură și împărați ,,Cu stemă-n frunte” pornesc cu mare bucurie spre locul de nuntit, la casa miresei. Sosesc și persoane ale căror nume țin mai degrabă de baladesc și de satul românesc arhaic.: Grui, Sanda, Ruxanda, Ținteș, Lia și Bardeș. Lor li se alătură și țăranii năsăudeni îmbrăcați în haine de sărbătoare, fetele cu ,,rochii lungi țesute-n flori”, pe când feciorii ,,Sclipeau de-argint”. Flăcăii chipeși vin pe cai spumegând în salt, aveau coifuri pe cap și prăsea la șold după moda grănicerească din zona Năsăudului. Rădvane cu mire, cu nănași, ,,Cu socrii mari și cu nuntași” sunt escortați de 90 de feciori care veneau călare. Prin urmare, avem imaginea hiperbolică a sosirii alaiului la casa miresei. După un ritual consacrat, mireasa îl întâmpină pe mire ,,Din dalb iatac de foișor/ Ieși Zamfira-n mers isteț/ Frumoasă ca un gând răzleț,/ Cu trupul nalt, cu părul creț,/ Cu pas ușor”. Comparația, de data aceasta, este neizbutită.
Declarația poetului precum că este cu neputință să descrie frumusețea miresei este o modalitate de a reliefa înfățișarea deosebit de frumoasă a acesteia. Ține de un superlativ absolut: ,,Un trandafir în văi părea/ Mlădiul trup i-l încingea/ Un brâu de argint, dar toată-n tot/ O mai frumoasă să-mi socot/ Cu mintea mea”. Urmează momentul emoționant pentru mireasă: întâlnirea cu viitorul soț. ,,De mână când a prins-o el, / Roșind s-a zăpăcit de drag”, iar ,,Vătaful a dat semn din steag/ Și-atunci porniră toți șirag/ Încetinel”. Observăm din aceste versuri prezența vătafului, adică a maestrului de ceremonii la o nuntă țărănească (staroste, cumnat de mână). În timp ce mirii se cunună, nuntașii încing o horă. Urmează celebra descriere a horei cu detalii coregrafice realizate de Coșbuc cu o virtuozitate tehnică fără egal în arta prozodică: ,,Și-n vremea cât s-au cununat/ S-a-ntins poporul adunat/ Să joace-n drum după tilinci;/ Feciori la zece fete, cinci/ Ca-n port de sat./ Trei pași la stânga linișor/ Și alți trei pași la dreapta lor;/ Se prind de mână și se desprind,/ S-adună cerc și iar se-ntind,/ Și bat pământul tropotind/ În pas ușor”.
După cum observăm, hora este pur țărănească, nuntașii poartă opinci. Horă fără crai și împărați. Se continuă cu masa și cu petrecerea, cu un adevărat ospăț homeric la care participă ,,oaspeți rari”, crai și crăiese, principi și împărați. Patruzeci de zile ,,Au tot nuntit”, s-au ospătat și au jucat”. Nunta capătă o dimensiune cosmică, până când și soarele ,,mirat stă-n loc”. Și în această ultimă secvență a operei întâlnim câteva nume proprii specifice basmului românesc: Peneș-împăratul, Mugur-împărat, în altă parte, Paltin-crai, nelipsind și Barbă-cot, piticul. Nu poate fi vorba de personaje literare, în adevăratul sens al cuvântului, deoarece celebrele balade ,,Nunta Zamfirei” și ,,Moartea lui Fulger” ,,sunt numai superficial epice” ( G. Călinescu). Balada se încheie cu urarea rostită de Mugur-împărat: ,,Cât mac e prin livezi/ Atâția ani la miri urez!/ Și-un prinț la anul! Blând și mic,/ Să crească mare și voinic,/ Iar noi să mai jucăm un pic/ Și la botez”.
,,Nunta Zamfirei” este o capodoperă a genului, prin folosirea celor mai potrivite mijloace artistice, sursa principală a plăcerii estetice, prin unicitatea prozodică de versificator desăvârșit, prin silueta tipografică a strofelor și prin acea jumătate de vers menită să completeze versul al cincilea numită rejet. Strofa este o sextină incompletă, ritmul iambic, iar rima se află în ultima silabă, numită și rimă masculină (,,erai, alai, popor, lor, covor, mai”) după schema a,a,b.b,b,a. Sunt și rime interioare de mare efect. Pentru a sugera zgomotul produs de învârtirea horei este folosită repetiția consoanelor dentale ,,t” și ,,d”. Graba cu care vin oaspeții la nuntă este sugerată prin efecte sonore, utilizând arhicunoscuta și celebra aliterație: ,,Prin vulturi vântul viu vuia”. În descrierea horei, aliterațiile-onomatopeei se află sub accent. Toate aceste mijloace reprezintă izvorul armoniei și al muzicalității. Predomină imaginile vizuale și dinamice, cinetice.
În afară de virtuozitatea prozodică, trebuie să evidențiem simplitatea limbajului și prezența lirismului obiectiv, o caracteristică a clasicului George Coșbuc. Apărută în ediții succesive și prin manualele școlare, poezia lui George Coșbuc a pătruns repede în conștiința publică, s-a bucurat de popularitate, devenind unul dintre cei mai iubiți poeți.
Crescut ca fiu de țăran, deși era fiu de preot și, trăind printre țărani o bună parte din viață, luând contact cu lumea citadină a Capitalei, a simțit permanent sentimentul dezrădăcinării. Dar șocul cel mai puternic l-a simțit când și-a pierdut unicul fiu, Alexandru, într-un accident de automobil, la întoarcerea de la Târgu-Jiu în drum spre Tismana, după trecerea de Bălești și Tămășești. Într-o tabletă din volumul ,,Bilete de papagal”, Tudor Arghezi nota: ,,De la un timp, din George Coșbuc rămăsese o schemă palidă și fugară. Îl zăream ascuns în pălăria lui mare, trasă pe frunte. Își pierduse băiatul, un flăcău. Lovitura fatală n-a cruțat nici pe tată, nici pe poet”.
Unul din marii admiratori ai lui George Coșbuc a fost Octavian Goga. Destinul a făcut ca feciorul popii din Rășinari să ocupe scaunul academic al feciorului popii din Hordou. În discursul de primire în Academie l-a elogiat pe George Coșbuc.
Un alt admirator a fost Liviu Rebreanu. Tatăl romancierului, Vasile Rebreanu, a fost coleg de școală cu George Coșbuc. Când Liviu Rebreanu a trecut Carpații, aidoma înaintașului său, tatăl i-a adresat urarea: ,,Să ajungi cât Coșbuc de mare!”. După decesul poetului, Liviu Rebreanu, printre altele, nota: ,,Eminescu și Coșbuc. Pot sta prea bine alături. Se deosebesc atât de mult, încât se completează. Ei doi dau fața și sufletul poeziei românești de până acuma: ,,Luceafărul” și ,,Nunta Zamfirei”.
Este adevărat că timpul cerne valorile. Noile experiențe poetice moderne din perioada interbelică și din contemporaneitate poate că umbresc într-un fel poezia lui George Coșbuc, dar, după opinia noastră, a raporta valorile scriitoricești (poetice) ulterioare, moderne, neomoderne, la valoarea operei lui George Coșbuc este o gravă eroare. George Coșbuc a produs valori poetice îmbrăcate în spiritul timpului în care a trăit și a creat.
În concluzie, George Coșbuc este primul mare poet pe care l-a dat Ardealul și ardelean a rămas pe întregul parcurs al vieții.
Constantin E. Ungureanu
