A te face înțeles într-o societate în continuă schimbare, cu o metafizică din ce în ce mai de neînțeles în care valorile cunoscute și uzitate sunt trecute în anonimat, locul lor fiind luat de alte valori mai puțin morale, mai puțin umane, mai puțin etice- menirea noastră a celor ce lucrăm cu omul indiferent că o facem în halat alb, în spatele unui ghișeu, într-o uniformă de stat sau la catedra unui amfiteatru, devine din ce în ce mai grea.
A comunica, a te face înțeles, a transmite prin vorbe, fapte, gesturi, privire sau orice altă formă de limbaj nonverbal și a obține un rezultat pe măsura așteptărilor devine uneori o parabolă a absurdului. Nu sunt un literat, dar mi se întâmplă deseori să fiu apostrofată chiar până și de colegi, oameni de la care aștept să vorbim același limbaj, că aș avea nevoie de translator pentru a mă face înțeleasă. Să fie oare așa …Mă îngrijorează gândul că societatea noastră, cea a prezentului, în care există pretenția că anageneza a dus la maximul de dezvoltare a lui Homo sapiens sapiens nu înțelege ce e bine și ce nu, ce anume ajută și ce anume ne distruge.
Comunicarea actuală care se dorește modul fundamental de interacțiune psiho-socială a indivizilor pare să aibă lipsă unele verigi: fie un emițător coerent, lucid, plin de har, capabil să transmită un mesaj clar, corect, pătrunzător, vehement, etc—fie un destinatar receptiv, fie un context al împrejurărilor transparent, fie o lipsă de reacție pozitivă sau negativă.
Scopul comunicării, diada, este cel de transmitere de informatii și implicit cel al obținerii lor.Comunicarea este privită ca un fenomen interindividual, ca o relație între persoane.
Ca să vă citez: „domeniul profesional acoperit de noțiunea de comunicare este chemat să absoarbă multe alte domenii, peste tot unde acțiunea tehnică își arată limitele și necesită un plus de relații, de seducție sau de control)….La început nu a fost cuvântul, ci carnea, sensibil extensibilă, corpurile se ating și comunică înaintea spiritelor (Științele Informării și Comunicării –Ion Popescu-Brădiceni.)
Comunicarea așadar nu se limitează doar la cuvinte, ea însumează: limbajul vorbit, cel al trupului(carnal) cel energetic, cel sacru –sufletesc. Noi indivizii trimitem fără a ne da seama încă din faza de concepție, dar nu numai și mai apoi din lumea așa zis de dincolo, uneori suntem influențați de strămoșii noștri. A comunica înseamnă o mie una aspecte. Din totdeauna odată ce cuvântul a fost inventat a început să existe și cineva care să-l „manipuleze”. Mai mult sau mai puțin filozofic el a „orientat”: îndeletniciri mai apoi profesii, conducători mai apoi tirani, amorezi mai apoi poate criminali pasionali, gânditori mai apoi eseiști, filozofi, cercetători, mai apoi inventatori sau premianți Nobel. Iisus a folosit la rându-i cuvântul. El a ascultat lumina și spiritul Dumnezeirii și ne-a transmis-o nouă muritorilor în cele nouă pericope ale fericirilor, de fapt nouă fraze ce se subscriu metodologic evaluării pozitive față de ceea ce trebuie să respecte omul. Pornind de la credința afirmată cu tărie de unul dintre prelații ortodoxiei momentului căci: Împărăția lui Dumnezeu începe de aici, din viața noastră, din felul cum știm să ne–o agonisim, din străduința noastră de a împlini voia lui Dumnezeu – cuvinte ce aparțin Episcopului – Vicar Irineu Bistrițeanu – am încercat să mă conving pe mine de chintesența cuvintelor rostite de Mântuitorul nostru Iisus Hristos în predica de pe Munte, numit de atunci: Muntele Fericirilor(muntele Coarnele Hattinului).
Cele nouă Fericiri cuprind adevăruri morale ce constitue un fel de ,,carte a legământului” noii împărății mesianice. În fiecare din cele nouă Fericiri găsim mai întâi învățătura sau îndemnul, iar mai apoi fericirea sau făgăduința răsplătirii.
Orice ființă omenească din lumea aceasta dorește să fie fericită. Omul simte în sufletul său o sete nepotolită după satisfacții și împliniri. Însuși Mântuitorul, care cunoștea adâncul sufletului omenesc, a arătat că la temelia strădaniilor și năzuințelor noastre stă dorul după fericire. Dar, din păcate, oamenii care voiesc să fie fericiți au diferite păreri privind calea pe care se poate ajunge la o viață fericită.
Însă Dumnezeu numește fericiți pe acei care nu-și pun siguranța în bani, cei care refuză să se ridice pe scara socială cățărându-se pe spatele altora, cei care sunt curați cu inima, în sensul că nu sunt fățarnici, că stabilesc raporturi cu alți bazați pe prietenie și încredere, fericiți mai ales cei care se încred în Dumnezeu în construirea vieții lor morale. Prin ,,fericiți cei săraci cu duhul ,,–Dumnezeu îi consideră pe cei ce pot sau nu avea, știu sau nu știu, ocupă primul sau ultimul loc, pot fi onorați sau luați în batjocură și chiar persecutați și condamnați la moarte, dar nimic nu-i sperie, nu-i abate de la credința în EL. Meditând cu atenție ne dăm seama că din prima proclamație: ,,Fericiți cei săraci cu duhul, căci a lor este împărăția cerurilor” iau naștere ca dintr-un izvor nesecat celelalte fluvii, celelalte fericiri. Fericirea I „Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor” ne arată că, la baza întregului nostru efort spre desăvârşire, trebuie să punem smerenia. „Cei săraci cu duhul” sunt „cei smeriţi şi cu inima zdrobită” după cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur, iar Sfântul Grigorie de Nyssa afirmă: „Mi se pare că Cuvântul a numit sărăcia cu duhului smerita cugetare de bunăvoie”. Modelul este Hristos, Cel care „bogat fiind pentru noi a sărăcit, pentru ca noi să ne îmbogăţim cu sărăcia Lui” (II Corinteni 8, 9). Sărăcia lui Hristos nu este una de conjunctură, ci una asumată de bunăvoie, una la care se supune pentru a ne îmbogăţi în Dumnezeu pe noi oamenii. Cea de-a doua fericire: ,,Fericiți cei ce plâng, că aceia se vor mângâia” este cea care se referă la recunoașterea păcatelor săvârșite asumarea lor de fiecare din noi și încercarea noastră de a ne pocăi. Prin: ,,Fericiți cei blânzi, că aceia vor moșteni pământul”__ cea dea treia poruncă Dumnezeu a dorit liniștea și înțelegerea semenilor, bunătatea, dorința de a fi mereu în echilibru cu noi și cei din jur, fără supărări, iar mânia să și-o ridice doar împotriva diavolului și a propriilor păcate.
Când Iisus a rostit: ,,Fericiți cei flămânzi și însetați de dreptate, că aceia se vor sătura”– a dat omului șansa de a-i îndeplini poruncile, iar binele să izvorască doar din convingere și credința în Dumnezeu. Prin dreptatea din fericirea a IV-a nu trebuie să înţelegem dreptatea în sens juridic, care înseamnă a da fiecăruia ce este al său, nici doar virtutea cu acest nume, ci un cumul al tuturor virtuţilor. Prin: ,,Fericiți cei milostivi, căci aceia se vor milui” a creat nouă muritorilor șansa de a fi fericiți doar atunci când milostenia, ajutorarea materială și sufletească a semenilor făcută din toată inima ne va umple cu bogăție și credință, ca de astfel și-n cea de-a șasea poruncă: ,,Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu”–fără a avea în suflet nici un fel de răutate. Curăţia inimii este un cuvânt cheie în vieţile şi învăţăturile Sfinţilor Părinţi şi idealul de atins al creştinilor. Făgăduinţa acestei Fericiri este vederea lui Dumnezeu, adică însăşi viaţa cea veşnică.
Iisus nu a uitat să fericească nici ,,făcătorii de pace, că aceia fii lui Dumnezeu se vor chema-în dorința și credința Sa că numai aceia care luptă împotriva dezbinării și a răului merită să fie cinstiți. În penultima pericopă rostită pe muntele Hattinului: ,,Fericiți cei prigoniți pentru dreptate, că acelora este Împărăția Cerurilor, Iisus dă șansa de a se apropia de Dumnezeu celor chinuiți, persecutați, pedepsiți pentru apărarea altora că și lor li se cuvine dreptul la Fericirea Veșnică.
Ultima pericopă ne îndreptățește la fericire pe acei întru credința în Hristos, pe nedrept judecați și ocărâți care vor avea răsplată în lumea imaterială, transcendentă, imanentă.
Dumnezeu atotputernic, atoateștiutor, veșnic, neschimbător, infinit ne-a văzut pe noi oamenii ființe limitate, deși capabili prin natura noastră să ne apropiem cât mai mult de perfecțiune, dar în realitate incapabili de acest lucru datorită lipsei noastre de a ne face fericiți. Mereu alergăm după ceva, mai mult sau mai puțin efemer: dragostea perfectă, partenerul ideal experimentul neexperimentat, limitele neatinse, etc., bogăția fără margini-toate astea ne fac nefericiți. Călcăm peste orice, sfidăm pe oricine, ne credem superiori, dăruim doar dacă avem așteptări, credem că am învățat totul, sau unii chiar se cred a fi Dumnezei-toate ne nimicesc, ne nefericesc. Dintre atributele ce îi sunt recunoscute lui Dumnezeu în relația Sa cu omul, iese în evidență cel mai mult acela al DRAGOSTEI, dragostea Lui nemărginită pentru noi păcătoși, pentru cei pe care s-a sacrificat pe sine.
Datorită acesteia ne vine greu să ne împăcăm și să acceptăm bunătatea Sa nemărginită și credința conform căreia oricine acceptă să se întoarcă în credință va fi mereu fericit.
Toţi oamenii vor să fie fericiţi, dar puţin realizează că fericirea noastră ţine de relaţia pe care o avem cu Dumnezeu şi de calitatea caracterului nostru. Un anonim a spus: ADEVĂRUL FĂRĂ DRAGOSTE ÎNŞEALĂ. DRAGOSTEA FĂRĂ ADEVĂR E O ILUZIE.
Rostind aceste fericiri: Iisus a creat omului trepte către realizarea sa ca ființă întru veșnicie, Noi începem să trăim ceea ce vom și deveni pe premisa că Dumnezeu ar vrea să-și facă în fiecare din noi autoportretul. Închei micul meu eseu mărturisind că până la a vă cunoaște personal, deși mă considerasem un cititor oarecum modest și selectiv, prizonierul unei lumi mult prea mici pentru a-mi împlini toate idealurile…am realizat cât de măruntă și insignifiantă sunt pentru o lume atât de MARE.
Pavel Nicoleta Aura
