Soarele (helios) are rolul său în teoria aristotelică a schimbării (fiind genesis, hégemonikón al universului, pneuma – n.m.). Omul cu ţăpoiul pare să-l reprezinte pe Creangă însuşi, căci „nucile” pot să fie literele, care ca şi atoma, nu au nici o semnificaţie proprie, dar prin manipularea ordinii (taxis) şi a poziţiei (thesis) lor, pot fi asamblate în agregate ce posedă diferite semnificaţii (vezi ţăpoi ca substitut al condeiului – n.m.). Astfel logosul va întruchipa în eon transmodern măsura schimbării… calitative. Despre „marea parodie sau spiritualitate pe dos”, René Guénon comentează spectaculos surprinzând „spaţiul calificat”, „ura faţă de secret”, „iluzia vieţii obişnuite”, „fisurile Marelui Zid”, „deviere şi subversiune”, „sfârşitul unei lumi şi începutul alteia” etc. Cât despre calitate şi cantitate, iată ce ne explică, conştiincios ca de obicei: „în orice caz, e vorba totdeauna aici de arhetipuri sau de principii esenţiale ale lucrurilor, care reprezintă ceea ce s-ar putea numi latura calitativă (s.m.) a manifestării”. „Ura faţă de secret” o vom sesiza la „însurăţel”: acesta „vulgarizează” excepţiile umane, ca să le pună la îndemâna tuturor, în virtutea „democraţiei” de dragul căreia să vrei să-ţi cobori cunoaşterea până la nivelul inteligenţelor inferioare, uniformizate, sacrificând calitatea în defavoarea cantităţii, or, se ştie, „uniformizarea postmodernă implică în mod necesar ura faţă de orice superioritate”. Deşi intuind, poate, secretul celor patru „meşteri mari”, „însurăţelul” nu-l poate suferi şi prin urmare îl „diseminează” ca să-l decodifice spre a-l submina ori retrimite în „uitarea” (căci doar anamnesisul lui Creangă îi readuce în nivel ezoteric – n.m.) cea de toate zilele (şi nopţile – n.m.). Dacă Ion Creangă, ori eu, metahermeneutul şi chiar transhermeneutul, ar (aş) încerca să-i explic(e) „călătorului” că privilegiile celor patru extratereştri au în realitate temeiul lor în însăşi natura fiinţelor, ar fi zadarnic, căci tocmai acest lucru îl neagă el cu încăpăţânare în „egalitarismul” său şi al vieţii celei obişnuite. Dar „iluzia vieţii obişnuite” (adică profane – n.m.) ori curente exclude orice caracter sacru ritual sau simbolic; împinge într-un domeniu „extraordinar”, considerat ca excepţional, straniu şi neobişnuit, orice activitate.
5. Omul cel însurat
„Povestea” lui Ion Creangă denunţă o răsturnare a ordinii normale, aşa cum e reprezentată de civilizaţiile integral tradiţionale, în care punctul de vedere profan nu există în nici un fel, şi această răsturnare nu poate ajunge în mod logic decât la ignorarea sau la negarea completă a „supraumanului”. Dar modul de privire al «omului însurat» este în întregime fals, căci el provoacă degenerarea spaţiului sacru (singurul care este real, care există cu adevărat), opus restului spaţiului, profan, inform (Eliade, 1995, 21) care-l înconjoară. „Însurăţelul” îndepărtează ca „ireal” întregul domeniu „suprauman”; reduce numai la modalitatea corporală tot ce este de ordin suprasensibil; reclamă proceduri mecanice de „bun-simţ” (numit şi simţ comun) la fel de mărginite (şi limitate) ca şi „viaţa obişnuită” la care cei patru „zei reîntrupaţi” într-un viitor oarecare, pe calea „drumeţului” nostru, sunt invitaţi să se integreze spre a nu se mai comporta „caraghios” şi „antiraţional”, (ci dimpotrivă spre-a adera la „materialism şi pozitivism”) (Guénon, 1995, in integrum).
Aproape surprins, continuu lectura cărţii unui mare prozator român contemporan, Gabriel Chifu, despre care am publicat un eseu într-o revistă craioveană (Popescu-Brădiceni, 2019, 18-19). Cartea a fost definită de Nicolae Manolescu „spirituală, profundă, originală, instructivă”. Gabriel Chifu e un scriitor adevărat, de la care avem de învăţat o mulţime de lucruri, mai ales despre lumea sa năstruşnică şi despre (invers – n.m.) „năstruşnicia lumii” (Chifu, 2009, in integrum). Revin la ea, căci pare croită în haloul străluminos al „Poveştii” lui Ion Creangă, dar recitind-o de la coadă spre cap, adică de-a-ndoaselea.
Toposuri, motive şi mituri, simboluri, semne şi eikonuri (imagini ale fiinţei, ca de pildă aceea a tatălui, avocat provenit din proletariatul muncitor, posesor al unei biblioteci cu cărţi de poveşti – n.m.) dau reflexe ale clipei de diamant pe momentul când te simţi infinit (cum se simţeau cei patru extratereşti crengişti, care avea tot-timpul din lume la dispoziţie ca să care lumina cu baniţa în bordei, să urce nucile cu ţăpoiul în pod ş.a.m.d.). Acestor patru inşi diferiţi, Gabriel Chifu se adaugă pe el însuşi. Citez: „Eu crescusem […] diferit, dintr-un aluat mai bun: eu am să zbor acolo unde el abia merge bâjbâind, socoteam eu prosteşte” (el fiind tatăl său, pe care-l iubea într-un fel aparte; nevoind să semene cu el – n.m.). Mai ales când într-o seară de toamnă este dedublat de o persoană invizibilă care, de grija „titularului prim”, a îndreptat la propriu strada pentru el. Citez: „Ce putere are nevăzutul ăsta enervant, m-am mirat (s.m.) în gând, să-ndrepte strada asta plină de curbe aiuritoare”. Cele patru „ciudate avatare de zei”, Chifu le „alipeşte” pe „omul cu gâlma”, un dublu monstruos al scriitorului, adică osânda creatorului, tiranică, înfricoşătoare, de nesuportat în ultimă instanţă. Tema luminii e dominanta mitemică a întregii epopei cu „trena grea de poveşti”, ele însele… luminiscente. Povestitor el însuşi, autorul lor se simte cauza acestui univers iluminat, se simte pământul din care totul rodeşte mistic. Iubita-i soţie „are consistenţa luminii” şi „pare o perdea de borangic, pe care razele lunii, tot trecând prin ea, au subţiat-o şi au topit-o până s-au făcut şi firele de borangic tot raze.” (Chifu, 2009, 146). Ciclicitatea, ritualitatea istoriei, ba criminale, ba kairotice cu un artist al cuvintelor, îl încurajează pe acesta să întoarcă spatele sistemului, ca şi Ion Creangă desigur în „Prostie omenească”. Gabriel Chifu e mai direct, mai aspru, incriminator pe faţă. Citez: „întorc spatele oricărui sistem social, toate sunt întocmite rău, toate sunt făcut să te doboare, nu există instituţie, nu există forţă publică, nu există regulă colectivă, nu există ideologie care să te slujească cu adevărat…” (Chifu, 2009, 121). Poate toate acestea dimpreună să te sluţească.Exact ca „omul cel însurat” prozatorul poet găseşte drumul de întoarcere acasă căci „o casă e ca o ţară, poţi călători prin ea fascinat, poţi să-i descoperi secrete şi poveşti. Căci însăşi cercetarea casei caselor e o plăcere aventuroasă, cunoaştere şi îmbogăţire, precum cititul ori hoinăreala prin ţinuturi noi.” De pildă, Casa avocatului Popa are în casa lui de la marginea Calafatului o bibliotecă formidabilă (cu o ediţie ilustrată din „Don Quijote”). Cum tipul cu oborocul e un alchimist harnic, sisific, alchimistul chifuian are dorinţa să obţină aur pur din lumina solară. „Lumina, inspirată, cu litere febrile” îşi va scrie pe corpul autorului mesajul: un roman-fluviu, paradiziac. Calea îi va fi luminată tot timpul, căci lumina e vie, inundă cadrul, şi-i înlesneşte intrarea în încă o poveste cu „asemenea minuni” pe care şi Creangă le revelează noetonic şi stoichieionic (Peters, 2007, 260).Există locuri unde cunoscătorii îşi umplu trupurile cu lumină, lucru care li se întâmplă şi celor patru tipi „aiuriţi” doar la vederea primă, nu şi la cea secundă sau la cea ascunsă (în dedesubtul semnelor „drumeţului” – n.m.), dar şi „însurăţelului proaspăt tată de fiu posibil a deveni zeu”. Întors acasă, omul nostru se înnoieşte căci totuşi de-acum e altul: „Apoi drumeţul se întoarse acasă şi petrecu lângă ai săi, pe cari-i socoti mai cu duh decât pe cei ce văzuse în călătoria sa.” (Creangă, 1968, 252). Finalmente, drumeţul lui Creangă pare „un specialist al călătoriilor în închipuire” şi imaginare, cum le identifică Gabriel Chifu, cel care, copil, se defecta din pricina luminii: „foarte grea şi vie, materială, ca de aur topit (ce) se aduna într-un fel de troiene, în grămezi plutitoare, în dune peste Dunăre şi în parcările de jos.” Citez finalul de la fragmentul „Despre felul cum mă defectam în copilărie”: „Îmi intrase în cap s-o strâng, s-o pun în găleată, s-o car acasă, în pivniţă…” (Chifu, 2009, 12). Astfel am închis cercul hermeneutic (cu metamorfozele lui) pentru a doua oară cu speranţa că la această „şcoală grea a închipuirilor” câteva arhetipuri s-au văzut reînviate ca anarhetipuri şi ca eschatipuri.
6. Inteligenţa adevărată
Pe ultima sută de metri, un prieten, poetul George Drăghescu, mi-a dat să răsfoiesc „Familia” lui Ioan Moldovan de la Oradea, din martie 2019. Am tresărit dând peste articolul lui Traian Ştef „Prostia şi prostul. Întruchipări” (Ştef, 2019, 10-14). Acesta îl citează pe Andrei Pleşu care afirmă că cele mai mari prostii sunt cele care schimbă lumea, viaţa unei comunităţi, a unei planete; că nu există o mai proastă folosire a inteligenţei decât folosirea ei prudentă, garantată epistemologic, cuviincioasă. Inteligenţa adevărată îndrăzneşte şi riscă, dar fără alunecare în aroganţă şi temeritate vidă. Prostul e serios, solemn, neludic, demn, inflexibil, pietrificat, ia toate lucrurile în serios. Şi fiindcă-i într-atât de serios, prostul e şi sfătos, are soluţii pentru orice problemă şi-i de-o suficienţă intelectuală glorioasă. Are idei fixe şi nu se îndoieşte de el însuşi şi îi place de el. Dintre factorii agravanţi ai prostiei, Andrei Pleşu menţionează consumerismul, gândirea pozitivă, corectitudinea politică, relativismul şi robia faţă de mass-media – în special televizorul, care întrerupe procesele gândirii – şi faţă de internet, ca sursă unică de cunoaştere şi informare (o scurtătură care încurajează impostura – n.m.).„Cine este mai prost, atunci? Personajul lui Creangă care face carul în casă, cel care duce soarele cu oborocul în bordei, cel care vrea să suie vaca la fin ca să nu-l irosească prin manipulare, sau comodul din noi, cel care acceptă fără întrebare? Omul lui Creangă munceşte peste măsură în numele ideii lui, ca în transă, dar se trezeşte din acel vis şi acceptă realitatea, raţiunea celuilalt. O altfel de scurtătură i se propune, să facă loc luminii, printr-o spărtură, de exemplu, dar aceasta ţine de pragmatism şi adecvare la realitate, înlocuieşte munca sisifică sau pierderea altui bun care anulează valoarea lucrului celui nou. Aş zice că omul are în substanţa lui o mediocritate leneşă, adormită, sau o cădere ca un apostrof a raţiunii, a prezenţei inteligente, critice sau creative. Aceasta este prostia firească, consubstanţială firii noastre, pe care ne-o recunoaştem sau nu, dar cu care nu ne mândrim şi n-o aruncăm pe umerii nimănui. Dar făcătorul de lucruri proaste, nefolositoare care duc la rău vede, privindu-se în oglindă, jilţul funcţiei, şi nu faţa sa reală şi corzile sau sforile care-l animă. Acesta este prostul folosit. Dincolo de el, ticălosul cinic. Aceştia ne fac să vorbim astăzi atâta despre prostie. Dar oare şcoala, aşa cum este ea întocmită astăzi, nu ne învaţă să ducem apa cu ciurul?” (Ştef, 2019, 14)
Ion Popescu-Brădiceni
Bibliografie:
– Ion Popescu-Brădiceni: Facerea şi corpul (II); Ed. Fundaţia Scrisul românesc, Craiova, 2011
– Ion Pecie: Meşterul Manole; Editura Viitorul Românesc, Bucureşti, 2001
– Mircea Eliade: Proza fantastică. IV. Les trois grâces; ediţie de Eugen Simion; Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1992
– Ion Popescu-Brădiceni: Reinventarea capodoperei. Schimbarea de paradigmă; Editura TipoMoldova, Iaşi, 2018
– Gheorghe Glodeanu: Fantasticul în proza lui Mircea Eliade; Editura Gutinul S.R.L., Baia Mare, 1993
– Cristian Livescu: Magiştri şi hermeneuţi. Prin ruinele canonului literar; Editura Timpul, Iaşi, 2007
– Vasile Lovinescu: Creangă şi Creanga de aur; Ed. Crigarux; ediţie adăugită, cu pagini inedite. Studiu introductiv, tabel cronologic, bibliografie de Cristian Livescu
– Cristian Tudor Popescu: Trigrama Shakespeare. Ficţiuni speculative; Ed. Corint, Bucureşti, 2005
– Mircea Cărtărescu: Enciclopedia zmeilor; Ed. Humanitas, Bucureşti, 2006
– Mircea Liviu Goga: A doua lună a pământului; Ed. Pavcon, Bucureşti, 2017
– Silviu D.Popescu: Dorinţa; Ed. Napoca-Star, Cluj, 2015
– Francis E.Peters: Termenii filosofiei greceşti; traducere de Dragan Stoianovici; Editura Humanitas, Bucureşti, 2007
– Corin Braga: De la arhetip la anarhetip; Editura Polirom, Iaşi, 2006
– Jacques Derrida: Scriitura şi Diferenţa; traducere de Bogdan Ghiu şi Dumitru Ţepeneag, prefaţă de Radu Toma; Editura Univers, Bucureşti, 1998
– Ion Creangă: Poveşti, povestiri; text stabilit de Iorgu Iordan şi Elisabeta Brîncuş; prefaţă de Eugenia Oprescu; Editura Tineretului, Bucureşti, 1998
– Mircea Eliade: Sacrul şi profanul; traducere de Brînduşa Prelipceanu; Editura Humanitas, Bucureşti, 1995
– René Guénon: Domnia cantităţii şi semnele vremurilor; traducere de Florin Mihăescu şi Dan Stanca; Editura Humanitas, Bucureşti, 1995
– Ion Popescu-Brădiceni: Fragmente din năstruşnica istoria a lumii de Gabriel Chifu trăită şi tot de el povestită; în „Constelaţii Diamantine”, anul X, nr.4(104), 2019
– Gabriel Chifu: Fragmente din năstruşnica istorie a lumii de Gabriel Chifu trăită şi tot de el povestită; Editura Ramuri, Craiova, 2009
– Traian Ştef: Prostia şi prostul. Întruchipări; în revista Familia, Oradea, seria V, anul 55(155), nr.3(640), martie, 2019
