Salcâmul este un arbore care creşte până la 30 m înălţime. Ramurile sale sunt prevăzute cu spini, frunzele sunt imparipenat compuse, au foliolele ovale şi la bază sunt prevăzute cu două stipele transformate în ghimpi.
Florile albe sunt unite în inflorescenţe ca nişte ciorchini şi sunt frumos mirositoare.Salcâmul este cultivat ca plantă ornamentală pe marginea drumurilor, prin parcuri, pentru fixarea dunelor de nisip, precum şi ca plantă meliferă de către apicultori.În tradiţia populară, lemnul său tare era folosit la prepararea uneltelor şi diferitelor obiecte casnice, iar florile se foloseau pentru vopsitul bumbacului şi a mătăsii în galben.În scop terapeutic se utilizează florile, frunzele (rareori) şi scoarţa.
Compoziţie: uleiuri volatile, robinină, flavone, acacina- un glicozid flavonic, vitamine, minerale, carotenoizi, iar scoarţa are în componenţă fitotoxine, toxalbumine (robina şi fazina), glicozidul silingină, taninuri de natură pirocatechinică, mucilagii, rezine, principii amare şi minerale
Acţiune: afrodisiacă, aromatizantă, relaxantă, expectorantă şi antispasmodică
Indicaţii terapeutice: florile de salcâm, sub formă de infuzie sau decoct sunt recomandate în tuse expectorantă, dureri reumatice, nevralgii dentare, dureri de stomac, hiperaciditate, esofagită de reflux, boli de rinichi, migrene, pirozis, insomnie, ulcer gastroduodenal, bronşite, leucoree, anemie, laringite, gripă sau colici abdominale.Scoarţa de stejar, sub formă de infuzie sau decoct, este recomandată în cazurile de sindrom dispeptic biliar, iar frunzele în bronşite, laringite şi constipaţie.În uz extern, compresele, băile locale sau gargara cu infuzie din flori de salcâm au efecte benefice în arsuri, plăgi, ulceraţii cutanate şi nevralgii dentare.
Contraindicaţii
Consumul mai ales de scoarţă, seminţe şi rădăcină, sub orice formă, neavizat de medic poate determina colici abdominale, diaree, apatie, vomă, deshidratare şi tulburări circulatorii. Florile nu prezintă efecte adverse.
Alexandra Cruceru
