,,Să ne luminăm poporul dacă vrem să fim liberi!” – Nicolae Bălcescu
Nicolae Bălcescu (1819 – 1852) a fost om politic, istoric, economist şi gânditor democrat – revoluţionar. Deşi n-a scris opere de ficţiune, îl revendică şi literatura. Originar din boierimea măruntă, a urmat studiile în ţară. La 7 ani începe a învăţa greceşte acasă, apoi, prin 1832 îl găsim pe băncile Colegiului Sfânta Sava. Mulţi s-au referit la precocitatea elevului. De la Ion Ghica aflăm că „era dotat cu înlesnire şi aplicaţiune la studii, inteligent, ardent şi entuziast”, iar I. Voinescu II îi laudă memoria: „L-am auzit recitând sute de versuri, ca şi când ar fi citit într-o carte”. Era atras mai ales de studiul documentelor, făcând extrase din cronicari. A primit şi lecţii particulare de filosofie. În 1838 se înrolează ca voluntar în oştire, cu gradul de iuncher. În 1840 este arestat sub pretextul că a participat la un complot împotriva cârmuirii lui Alexandru Ghica, alături de Dumitru Filipescu, conducătorul grupului, de Eftimie Murgu şi de alţi complotişti, care cereau abolirea relaţiilor iobăgiste şi împroprietărirea ţăranilor. Eliberat din închisoare după doi ani, înfiinţează împreună cu Ion Ghica şi Christian Tell societatea secretă „Frăţia” (1843) şi se dedică studiilor istorice. Debutează cu „Puterea armatei şi arta militară de la întemeierea principatului Valahiei până acum” (1844) şi creează cu ardeleanul August Treboniu – Laurian, „Magazinul istoric pentru Dacia” (1845). Între anii 1846 şi 1848, Nicolae Bălcescu se află în străinătate, lucrând intens prin biblioteci şi arhive, cu gândul de a elabora o monografie despre Mihai Viteazul. Din nefericire, această muncă intelectuală este afectată de o boală cruntă, neiertătoare, găsind terenul slab de când era în închisoare. La recomandarea medicilor, în februarie 1847 se duce în Italia, pentru a se bucura de soare. Se stabileşte la Palermo, unde se aflau Vasile Alecsandri şi Elena Negri, şi ea suferind de aceeaşi boală. Câteva săptămâni le petrec împreună, cei trei formează o companie cordială, plină de afectivitate, până când starea de sănătate a Elenei Negri se agravează, iar Alecsandri decide s-o aducă în patrie. Bălcescu se reîntoarce la Paris, unde în curând află despre încetarea din viaţă a Elenei Negri. Impresionat şi îndurerat de această ştire, criza morală a lui Nicolae Bălcescu se adânceşte odată cu plecarea bruscă de la Paris a prietenei sale, Luxiţa Florescu.
Revoluţia din 1848 îl surprinde pe străzile Parisului. Lui Vasile Alecsandri îi trimite un trofeu simbolic, o bucată de catifea de pe tronul lui Ludovic Filip, spunându-i totodată că „libertatea lumii s-a mântuit”. Reîntors în ţară, participă activ la pregătirea revoluţiei din Ţara Românească. Pentru două zile este ministru de externe, apoi secretar al guvernului provizoriu. După înfrângerea revoluţiei, trece în Ardeal, se travesteşte în moţ, se unge cu cărbune pe faţă şi, întovărăşit de alţi tineri munteni, se face vânzător de doniţe, plănuind să alcătuiască o legiune românească în cadrul revoluţiei maghiare şi să obţină împăcarea dintre Kossuth şi Avram Iancu. După un trai câinesc, prin ploi, frig, nehrănit, se strecoară prin Austria şi, sub un nume fals, soseşte la Paris în 1849, unde îl întâmpină Alecsandri cu admiraţie: „Românul nu piere”. La Paris editează „România viitoare” (1850) şi scrie „Question économique des Principautés Danubiennes” (1850). Dar opera sa de căpetenie rămâne monografia „Românii supt Mihai – voievod Viteazul”, scrisă în urma unei documentări minuţioase, documentare însoţită de o probitate ştiinţifică exemplară.
În 1852, primăvara, grav bolnav, revine în ţară, pe Dunăre, dar i se interzice să debarce. În situaţia aceasta, se întoarce prin Constantinopol şi se stabileşte la Palermo. În singurătate, cu dorul de ţară, boala îl răpune într-o cameră a hotelului Trinacria. Nicolae Bălcescu a fost un erudit, un revoluţionar autentic şi un mare patriot.
Figura lui Nicolae Bălcescu a fost mereu evocată prin lucrările specialiştilor, dar şi prin opere beletristice. Nicolae Bălcescu a devenit subiect literar în poezia şi amintirile lui Vasile Alecsandri, în poezia „La Nicolae Bălcescu” de Dimitrie Bolintineanu, în „Iubita lui Nicolae Bălcescu” de George Călinescu, în poezia „Bălcescu trăind” de Ion Barbu, în poemul ,,Bălcescu” de Eugen Jebeleanu, în „Rugăciune pentru Bălcescu” de Victor Tulbure, în drama „Bălcescu” şi în romanul „Un om între oameni”, ambele de Camil Petrescu.
Poezia lui Vasile Alecsandri, „Bălcescu murind”, publicată în „Revista română”, 1862, apare mai întâi cu titlul „Trei soli ai lui Dumnezeu” (pasărea, raza şi norul). Aceştia sunt mesagerii lui Nicolae Bălcescu: „-Du-te, rază strălucită,/Du-te mică păsărea,/Şi pe ţara mea iubită/Mângâiaţi-o în lipsa mea!/Iar tu, nour de rodire,/Fă să crească-n sânul său/Cu verzi lauri de mărire,/Floarea sufletului meu!” Poezia este însoţită de următoarea notă: „Mult jălitul Nicolae Bălcescu, autorul a mai multor scrieri istorice de mare însemnătate, foarte iubit al tuturor celor ce l-au cunoscut, s-a săvârşit din viaţă la Palermo, în 18 noiembrie 1852”.
La invitaţia lui Alexandru Obodescu, adresată lui Vasile Alecsandri, cu rugămintea de a publica amintiri despre Nicolae Bălcescu, în „Revista română”, Bardul de la Mirceşti îi răspunde printr-o scrisoare expediată din Paris, 3 iunie 1862: „Oricum să fie, însă, am decis să pun pe hârtie cele mai însemnate amintiri ale mele, carile se ating de mult jălitul Bălcescu şi o voi face-o ca o datorie sacră către memoria lui. În curând, dar îţi voi trimite partea a doua a «Suvenirilor», spre a fi publicată odată cu cea întâi. Aceasta a doua parte cuprinde câteva incidente ale petrecerii mele cu Bălcescu la Neapoli şi la Palermo, la începutul anului 1847. Pe urmă va veni întâlnirea mea cu dânsul la Paris, după întâmplările de la 1848 şi istorisirea aventurilor sale în munţii Ardealului, pe timpul războiului dintre români şi unguri”. În scrisoarea către Constantin Esarcu, întemeietorul Ateneului Român, agent diplomatic la Roma, Vasile Alecsandri îi scrie: „…vă facem cunoscut că răposatul Nicolae Bălcescu mi-a spus la Palermo, unde am petrecut împreună iarna din 1847, că găsise în biblioteca din Genova mai multe lăzi cu corespondenţe relativ la ţara noastră”.
După moartea Elenei Negri (1847), Alecsandri trăieşte o accentuată stare de deprimare. Cu acest prilej, Bălcescu îi trimite o scrisoare de încurajare, de îmbărbătare, în care, printre altele, îi spune: „Nenorociţi sunt acei ce concentrează toată puterea lor de a iubi într-o dragoste intimă asupra unui obiect rar de găsit, iute trecător şi pieritor când îl găsim. Pentru ce să nu întoarcem dragostea noastră asupra unui obiect mare şi nepieritor? Şi ce e mai mare pentru om decât ţara sa? Să întoarcem cu ce ne-a mai rămas din dragostea noastră, s-o întoarcem către ţara noastră! România va fi iubita noastră!” Inspirat din acest citat, George Călinescu scrie o proză scurtă cu titlul: „Iubita lui Nicolae Bălcescu”.
În 1869, Dimitrie Bolintineanu scrie poezia „La Nicolae Bălcescu”: „ – O, copii ai României – striga el disperat -/La robie şi la moarte Dumnezeu v-a blestemat./Auziţi gemetul ţării, sub lovirile amare,/Şi la vocea-i de durere voi zâmbiţi cu nepăsare!”/Al tău cânt de durere şi mare energie/Nu-l câştigă cu aur amara tiranie,/Acordurile tale nu fură pentru sclavi,/Nici pentru ca să-ncânte tiranii cei mârşavi”.
Alexandru Odobescu scrie o „Precuvântare” la „Istoria Românilor sub Mihai – Vodă Viteazul”, publicată în 1877: „La douăzeci şi cinci de ani, de când Nicolae Bălcescu a murit înstrăinat de prea – iubita şi prea – dorita sa ţară, eu unul n-am pregetat un moment de a căuta mijloc spre a face cunoscută publicului românesc această frumoasă operă, în care îşi pironise mintea şi puterile sale un om de rar talent, un om ce de copil încă eu mă deprinsesem a-l respecta, a-l iubi, a-l admira”.
Ca o replică la poezia „Bălcescu murind” a lui Vasile Alecsandri, poetul Ion Barbu scrie poezia „Bălcescu trăind”, publicată în „Viaţa Românească”, 1956, şi dedicată lui Al. Rosetti. Decedat la numai 33 de ani, Nicolae Bălcescu, ca urmare a faptelor sale nobile de intelectual revoluţionar şi patriot, are mai multă parte de „viaţă” post – mortem, dăruită de cei vii. În concepţia lui Ion Barbu, Nicolae Bălcescu trăieşte prin opera sa şi prin activitatea sa închinată ţării: „O, frate cărbunar, întreg trăieşti/Din moarte ai păstrat doar străvezimea./Ci în amurgul pajerei crăieşti/Cârteşte-ntunecat burtăverzimea”. Cuvântul „cărvunar” este un nume dat, prin asociaţie cu cărbunarii italieni, elementelor progresiste care au iniţiat o mişcare reformatoare în Ţara Românească şi în Moldova la începutul secolului al XIX-lea. „Burtăverzimea” este un cuvânt peiorativ, depreciativ, pentru burghezie sau negustorime.
Eugen Jebeleanu a scris în 1952, cu ocazia Centenarului morţii lui Nicolae Bălcescu, poemul „Bălcescu”, reflectând artistic aspecte din viaţa şi activitatea democrat – revoluţionară a acestuia: „Bălcescu umblă, umblă-n ţară./Şi poterele în urma lui./La munte-i azi, şi mâine seară/E-n Bărăgan, şi iarăşi nu-i./Porunci dă vodă să-l înhaţe/Şi turbă de mânie grea./Dar ţara are mii de braţe/Şi-l apără cum ştie ea”.
Victor Tulbure a scris în 1959 „Rugăciune pentru ca mai uşor să doarmă Bălcescu în pământul străin”: „Pământ străin, fii gazdă acestui bun român!/Pe groapa-i neştiută fă să răsară crânguri!/El şi-a dorit poporul pe soarta sa stăpân/Şi a murit departe, necunoscut şi singur./Ţărână, fii uşoară pe somnul lui amar!/Ogoaie-l, glie bună, cum îți ogoi feciorul!/El fostu-i-a, în luptă, poporului stegar/Şi a visat de aur să-i fie viitorul./Fă şi-un izvor să curgă, în preajmă şopotit,/Să potolească focul atâtor guri uscate -/Şi creşte pâne bună din trupul lui cinstit,/De ea să aibă parte flămânzii de dreptate!”.
Camil Petrescu şi-a consacrat ultima parte a vieţii sale pentru scrierea unor opere literare, o dramă istorică şi un roman, avându-l ca erou literar pe Nicolae Bălcescu. Autor al unui teatru de idei, al unor romane şi al unor versuri, având ca teme drama intelectualului în societate şi războiul, Camil Petrescu este omul care „a văzut idei”: „Eu sunt dintre acei/Cu ochii halucinaţi şi mistuiți lăuntric,/Cu sufletul mărit,/Căci am văzut idei” („Ideea”).
Academicianul Tudor Vianu întreprinde în „Jurnalul” său o apropiere între Camil Petrescu şi Nicolae Bălcescu. Camil Baltazar, în „Contemporan cu ei”, ne aduce spre ştiinţă că în 1934, într-o şedinţă de redacţie a Revistei Fundaţiilor Regale, unul din participanţi, adresându-se lui Camil Petrescu, în timpul unei dezbateri pasionate de idei, i-a spus: „Domnule, Camil Petrescu, dumneata ai ceva din patosul, intransigenţa şi neîntinarea lui Nicolae Bălcescu. Numai pe el l-aş vedea apărând cu atâta energie şi foc ideile pe care le susţii dumneata”. Răspunsul lui Camil Petrescu a venit imediat: „Da, Nicolae Bălcescu este pentru mine un model exemplar.“ Şerban Cioculescu, în „Recitind ,,Un om între oameni”, („Varietăţi critice”), o capodoperă, după dânsul, în ianuarie 1954, i-a argumentat lui Camil Petrescu că figura lui Bălcescu „seamănă prea mult, prin febra interioară şi arderea continuă cu autorul său”.
„Nu este Bălcescu, eşti dumneata, Camil!”.
Camil Petrescu a răspuns „dezarmat”: „Ce puteam face?”
Iată mobilul, imboldul preocupărilor lui Camil Petrescu de a răscoli prin arhive, de a se documenta minuţios, precum Nicolae Filimon, pentru romanul său „Ciocoii vechi şi noi”, pe când era funcţionar la Arhivele Naţionale, de a cunoaşte profund istoricul epocii şi viaţa lui Nicolae Bălcescu, făcând din acesta un erou literar.
Dacă drama istorică „Danton” este o replică la „Jocul ielelor”, „Bălcescu” poate fi o replică la „Danton”. Cele trei piese reprezintă momente şi ipostaze diferite. Abordează aceeaşi temă, intelectualul şi dreptatea socială, dobândită prin revoluţie. Gelu Ruscanu reprezintă ideea de dreptate absolută, pe când Danton este intelectualul în cadrul revoluţiei, iar Bălcescu, personalitate care întruchipează năzuinţele maselor. Bălcescu păstrează unele trăsături ale personajelor anterioare, intransigenţa lui Gelu Ruscanu, patosul şi vitalitatea lui Danton. Scriitorul care „a văzut idei” a pus în toate ceva din viaţa sa interioară, din temperamentul său. În cele trei acte cu cele cincisprezece tablouri ale dramei istorice „Bălcescu” (1948), revoluţia este urmărită cu atenţie: cauzele, condiţiile social – istorice cu accent pe conflictul social, momentele principale ale desfăşurării, participanţii, cauzele înfrângerii şi urmările. Facem cunoştinţă cu alţi militanţi care sunt alături de Bălcescu, dar şi cu unii moderaţi, înclinaţi spre compromis. Imaginea maselor capătă dimensiuni impresionante, iese în evidenţă radicalismul lui Bălcescu în raport cu alţi revoluţionari. Autorul pune accent pe comuniunea lui Bălcescu cu interesele poporului: „Revoluţia este în mers, este pornită de la începutul istoriei româneşti. E fructul unei îndelungate stări de lucruri şi nimic nu o mai poate opri, deoarece azi nu mai este a noastră, ci a poporului. ”Camil Petrescu pune accent pe responsabilitatea conducătorului.
Drama se încheie cu refuzul de a fi primit în ţară şi îmbarcarea într-un vas care îl aduce spre lumea cealaltă. Pentru că mama sa n-a reuşit să vină să-l vadă, prin Tiţa, sora lui, îi cere iertare: „Aş fi vrut să-i cer iertare mamei pentru tot răul care i l-am făcut”.
Tiţa: „N-ai făcut niciun rău. Tu eşti o lumânare de ceară sfinţită care se consumă fără oprire pentru popor!… Numai ţie ţi-ai făcut rău”.
Bălcescu (îi sărută recunoscător mâinile surorii sale): „Mi-am jefuit fraţii şi surorile. N-am fost de niciun ajutor celor ce m-au iubit”.
Replicile din final:
Bălcescu: „Tiţa… mama… ai grijă de mama!”
Tiţa: „Nimeni nu-l va mai vedea niciodată”.
Prin urmare, Bălcescu şi-a sacrificat viaţa şi fericirea personală, şi-a sacrificat familia pentru popor şi pentru patrie.
Romanul lui Camil Petrescu, „Un om între oameni”, a apărut în trei volume: volumul I, 1953, volumul al doilea, 1955 şi volumul al treilea, neterminat, apare postum, în 1959.
Desigur că romanul este mult mai cuprinzător decât drama, scriitorul are posibilitatea să lărgească şi să adâncească semnificaţia evenimentelor. Este o frescă a imaginii vieţii sociale a Ţării Româneşti din prima jumătate a secolului al XIX-lea. Prin bogăţia informaţiei şi prin invenţia epică, autorul reconstituie momentul istoric de la 1848.
E o construcţie contrapunctică cu secvenţe alternative în care se prezintă evenimente din satele argeşene şi teleormănene, dar şi din Capitală.
Pe moşia boierului Medelioglu, ţăranii clăcaşi duc o viaţă asemănătoare sclavilor din antichitate. Ţăranul Toma, pentru că a îndrăznit să se adreseze boierului, este bătut crunt de vechil, până la sânge. Autorul dezbate pe larg aceste conflicte sociale, în aceste circumstanţe se formează conştiinţa revoluţionară a lui Nicolae Bălcescu. Revoluţia devenea o necesitate. Scenele cu viaţa lucrătorilor tabaci, exploataţi fără milă, istorisirea grevei acestora ocupă un loc important în roman. Întrebat de Şerban Cioculescu, a spus că este un episod fictiv. În roman se împletesc episoade ce corespund realităţii cu cele fictive. Bălcescu reprezintă „factorul catalizator al tuturor energiilor”.
Se remarcă arta portretistică mai ales a feminităţii. Damian şi Mitru sunt două personaje reprezentative din rândul tabacilor, aşa cum Găman, Toma şi fiii Firului reprezintă revolta ţăranilor clăcaşi. Un capitol se numeşte „Boierii nu sunt români”. Şi norodul din Capitală se ridică pentru a treia oară.
„Ţară minunată, fraţilor, – spune Popa Şapcă, dar boierimea a fost şi de data aceasta ticăloasă. A primit pe ocupanţi cu braţele deschise, cu baluri, cu serbări. Dar ţărănimea şi lumea nevoiaşă a oraşelor nici nu vor să auză de orânduirea cea veche, băgată din nou pe gât, cu ajutorul armatelor străine. Ţara fierbe! Noi am pus puţin foc sub cazanul suferinţelor şi acum fierbe și fără noi”.
Camil Petrescu, un profund analist, tratează cu multă fineţe frământările eroului Nicolae Bălcescu, emoţiile, neliniştea, încordarea îndeosebi în timpul revoluţiei, când se izbeşte de împotrivirea unor colegi moderaţi.
Bălcescu înmânunchează calităţile unei personalităţi excepţionale în strânsă comuniune cu aspiraţiile poporului. Un mare patriot, făcând parte din caracterele tari. Cu trecerea timpului, Bălcescu devine o legendă. Este un reper pentru intelectualitate şi pentru oamenii politici de peste timp.
Într-adevăr este îndreptăţită apropierea făcută între Camil Petrescu şi eroul său literar, Bălcescu.
Camil Petrescu a lucrat cu patos în scrierea celor două opere.
Constantin E. Ungureanu
