Cronica de carte – „Târgu-Jiu ’59” sau cum a reinventat Mircea Liviu Goga Amarul Târg


După „A doua Lună a Pământului” din 2017 despre care am scris deja un comentariu adecvat, Mircea Liviu Goga mi-a transmis printr-un amic comun şi romanul tot S.F. „Târgu-Jiu ’59”, tipărit în 2018.Îmi încep cronica prin a mă arăta uluit de cât de bogată este colecţia „Science-Fiction” a Editurii Pavcon din Bucureşti (am numărat 90 de titluri – o bibliotecă întreagă având ca stâlp de rezistenţă „Avatarii faraonului Thà”, ai lui Mihai Eminescu).Trebuie să ne obişnuim cu ideea că lumile virtuale se interpretează, se suprapun fără să se atingă, pot coexista în acelaşi spaţiu. E ideea, enunţată de Eugen Ionescu, şi ca trăitor în Franţa postmodernizată, ştie el ce afirmă. De la realitate la simulacru, de la concret la abstractul ca oglindă transmimetică e un pas mic, sărit peste pragul spre imaginarul pixelizat năucitor, micronizat, tastaturat şi tastadurat.Pot să subliniez performanţialitatea unei poveşti/ a recreeri unui basm vechi cam în genul unor Michael Ende ori Iordan Chimet, Ilie Constantin ori Nicolae Breban. Fantasticitatea totală se substituie unui realism de frontieră, provocându-l să coabiteze, să-şi cedeze din prerogative şi imperative. Explicit, ca tehnică dominantă, în „Târgu-Jiu ’59”, Mircea Liviu Goga recurge la dialog, transformându-şi, evidenţial, discursul romanesc în scenariu de film. Naraţiunea ca atare e inclusă în procesul de comunicare între personaje precum Puştiul, Cristina, Berenger, Victoria, Andrei, Sebastian, Arwen, Femeia de Tablă, Geo, Marian, Worp… care locuiesc în alte lumi, anapoda în care se pot construi lucruri noi, alte fiinţe imprevizibile, alte valori ca Dogecoin, Bitcoin, Ethereum etc. Ca localizare, Meteorul e recognoscibil, însă plin de capcane, şi prin el ceata de copii este călăuzită de un moş cu o barbă lungă şi bălăngănitoare, zis Bătrânul (Dumnezeu Atoatecreatorul posibil – n.m.) printr-o „ordine desfăşurată”, presărată, împânzită, întreţesută cu semne, simboluri, mituri şi legende, arhetipuri, toposuri clasice şi moderne, recuperate dintr-o literatură specifică genului, aglomerate doar aparent haotic (de fapt intră într-un haosmos regentat de (meta) şi (trans)ficţiune pe Instagram, pe internet, pe darknet, pe facebook…Tâlcul metaromanului, rod al unei interculturalităţi redundante stilistic, al unei arhetextualităţi neîntrerupte, tăiate numai de un capitol final cu Bătrânul Constantin Brâncuşi, certamente, ca metapersonaj virtual, obţinut prin materializare, o metodă care transformă informaţia în energie şi energia în materie.Arondat literaturii cu şi pentru copii/ adolescenţi, romanul lui Mircea Liviu Goga e redactat după tipicul modelului conturat hermeneutic de Alain Montandon, dar şi de subsemnatul într-un tratat de specialitate din care am publicat ici-acolo câteva capitole (în „Caietele Columna”, „Constelaţii Diamantine”, „AnteMeridian& PostMeridian”, „Miracol de Brădiceni”, „Caietele de Literatură şi Teoria Artelor – Serile la Brădiceni”). Din „Cezara”, autorul prelevează insula, din „Vrăjitorul din Oz” Femeia de Tablă, din „Cireşarii” pe Puştiul, din „Alice în Ţara Minunilor” pe şobolanul Worp, din „Micul Prinţ” pe „Berenger”, din Biblie pe Dumnezeu (cu îngerii săi – n.m.), din filosofia indiană pe Lumina-Purusha (din Milarepa care l-a influenţat şi pe Brâncuşi) ş.a.m.d.Procedeul reciclării acestor capodopere, printr-o rescriere tipic postmodernistă, printr-o resurescitare sintezoidală şi transvitală, e vizibil iar Mircea Liviu Goga îl exploatează profitabil, inteligent, creativ şi imaginativ.
Ion Popescu-Brădiceni



Cititi tot articolul