Gorjul, acest colț de rai natural și înțelepciune umană, a dat de-a-lungul timpului personalități de prim rang științei și culturii românești. Au scris pagini luminoase în istoria celor două domenii de activitate, dar nu numai, între alții: Constantin Brâncuși, Tudor Arghezi, Alex. Ștefulescu, Vlad Voiculescu, George Uscătescu, Ghe. Vlădulescu, Sergiu Nicolaescu, Jean Bărbulescu, N.D. Miloșescu, Iuliu Moisil, Victor Daimaca, Iosif Kebar, Ana Bălcescu-Culcer, Arethia Tătărescu, Elvira Godeanu, șamd. Dar să ne oprim totuși, la cel care, prin etica sa profesională a dat sens științelor geo-morfologiei în România, învățământului creativ și cercetării științifice prin laboratoarele sale în aer liber, savantul Ion Popescu-Voitești.
Născut în Bălăneștii Gorjului – sătucul Voitești, la 18 nov.1876, I. P. Voitești se dovedește din frageda copilărie o fire tenace și ambițioasă, imaginativă și dornică de învățătură, absolvind cu excelente rezultate toate treptele de învățământ, de la școala primară, în satul natal, apoi, studiile secundar-liceale urmate la liceul Carol din Craiova (1888-1895) și în sfârșit facultatea de științe ale naturii, din cadrul Universității București.
Și după cum spuneam, pasionat de știință, cu precădere în domeniul cercetării, renumitul savant de mai târziu, avea să se formeze și să performeze în școala geologică românească, avându-i ca mentori, dar și colaboratori, atât în anii studenției, cât și după absolvirea studiilor superioare, în munca de cercetare, pe renumiții profesori universitari în științe ale naturii: Ludovic Mrazec, Ghe.Murgoci și Grigore Ștefănescu. După cum, la rândul său, a format numeroși geologi, care rând pe rând au devenit succesorii lui, sau mari specialiști în domeniul exploatărilor minereurilor și gazelor naturale în România și în străinătate, amintind printre ei pe geologii Ștefan Mateescu, Ion Maxim, O. Nițulescu, Gh. Voicu, V. Luca, ș.a.
Atras la începuturile profesiei de instruirea și educația tinerei generații, Ion Popescu-Voitești, a predat ca profesor de științe ale naturii, timp de 20 de ani în învățământul liceal, căutând, între altele, să pregătească suplimentar pe acei elevi doritori să urmeze și studiile universitare.
Stăpânea pe deplin metodica didactică, orientându-i permanent pe elevi, cu precădere gândirea cognitivă, practică și de cercetare. Se oprea, de regulă, în procesul de predare asupra mediului geografic înconjurător, incluzând aici comunitățile locale, astfel încât elevii să dobândească cunoștințe teoretice și practice despre configurația și compoziția formelor de relief, despre flora și fauna locurilor natale, dar nu în ultimul rând despre ocupațiile și tradițiile oamenilor de la sate, despre portul și folclorul popular, etc.
A funcționat în învățământul preuniversitar, predând la școli din orașele Slatina, Câmpulung de Argeș, Buzău, Tulcea și, în primul rând, la Târgu-Jiu, mai exact la liceul Tudor Vladimirescu unde a predat geografia și științele naturale.
Aici, cu multă pasiune și tact pedagogic, reușea să-i fascineze pe elevi prin lecțiile sale, completate adeseori cu demonstrații practice, atât în teren, cât și cu ajutorul colecțiilor de material didactic realizate chiar împreună cu elevii săi.
A rămas de la ilustrul dascăl și o mărturisire, legată de una din excursiile sale cu elevii, când ,,pe Măruță l-a mușcat o viperă:”…Am băgat vipera în borcanul în care aveam vată îmbibată cu eter și numai după aceea mi-am dat seama de seriozitatea mușcăturilor.
După ce am spălat bine rănile cu apă curată și i-am supt sângele din ele, i-am făcut cu batista o legătură la braț pentru micșorarea intensității circulației și l-am expediat sub escorta a trei colegi mai vârstnici în oraș… să-l ducă la doctorul Poenaru…”
Și continuă povestea, cu un deznodământ fericit, adică elevul s-a însănătoșit, spre liniștirea familiei și bucuria colegilor săi. Și încă ceva, alături de Iuliu Moisil a contribuit la o mai bună organizare și așezare didactico-materială a școlii gorjene, fiind implicat direct și în demersurile făcute pentru înființarea școlii de ceramică de la Târgu- Jiu. În același timp a fost și un vector de cultură, remarcându-se prin interesantele sale conferințe, ținute cu ocazia diferitelor manifestări cultural-artistice, de asemenea, prin publicații locale și lucrări monografice, etc.
De asemenea, un alt amănunt ce mai trebuie relatat, anume ca din primii ani, din simbria de profesor a pus bani deoparte, pentru ca din acele economii să înceapă studiile pe teren, dar mai ales pentru a-l însoți pe mentorul său, profesorul Ludovic Mrazec în excursiile de documentare din Carpații și Subcarpații Meridionali.
Urmare a cercetărilor făcute aici, avea să apară și prima sa lucrare științifică importantă, în 1905:,,Studiul geologic al Văii Argeșului, mai jos de Boteni și până mai jos de Nămăiești”, pentru care a primit și un premiu din partea Universității din București în valoare de 1000 de lei.
Dar preocupările sale pentru o continuă cunoaștere și perfecționare în domeniul geologiei și paleontologiei îl determină să plece la specializare, la Viena, în 1907, unde lucrează cu mari profesori, de talie mondială, amintindu-i aici pe paleontologul Karl Diener și tectonicianul Karl Uhling.
Apoi, cu ,,bateriile încărcate” și cu un alt mod de abordare științifică, revine în țară și în anul 1909 primește un post de geolog în cadrul Institutului Geologic al României, iar complementar și funcția de profesor la două școli liceale din București.
Însă după numai un an, pleacă la Paris pentru a-și susține teza de doctorat, unde l-a avut ca președinte de comisie pe Emile Haug, profesor de geologie la Facultatea de științe de la Paris și membru al Academiei din Franța.
Anul 1910, avea să fie și data căsătoriei sale cu profesoara Elena Luna Tomescu, pe care a iubit-o și a prețuit-o nespus, fiindu-i și de un real sprijin în întreaga sa activitate didactico-științifică.
A urmat și o perioadă mai frământată cu oarece incertitudini pentru omul de știință, Ion Popescu-Voitești, determinată de participarea sa la două campanii militare, în timpul războiului balcanic din 1913 și Primului Război Mondial-1916/1918. În 1917, fiind pe front, se îmbolnăvește de tifos și internat la spitalul Spiridonia din Iași, scăpând cu greu de afurisita boală, ce avea să macine la acele timpuri mii de vieți omenești.
Revine pe front abia în vara anului 1918, și pentru că era nevoie de profundele sale cunoștinte de geologie, este trimis în teren, la exploatările de petrol și sare de la Moinești, Solont și Sărata-Bacău, pentru a descoperi noi zăcăminte, studii efectuate care ulterior au fost publicate, pe când își începea cariera didactică la Universitatea din Cluj (1919-1936). Avea să-și treacă în palmares toate treptele universitare, ajungând să îndeplinească și funcția de decan al Facultății de Știinte din Cluj, dar și de director al Institutului Geologic ce funcționa pe lângă aceeași facultate (1919-1936), devenind apoi membru fondator al Academiei de Științe din România, în 1936. De altfel, a ocupat postul de profesor universitar la recomandarea fostului său mentor, L. Mrazec, iar de aici încolo, vreme de 18 ani, I. Popescu-Voitești a predat studenților disciplinele legate de geologie și paleontologie.
În același timp nu a pierdut din vedere o mai bună așezare și organizare a învățământului geologic în cadrul prestigioasei instituții clujene și deopotrivă, înzestrarea acesteia cu o bogată bază didactico-materială, iar pentru studenți manuale tipărite sau cursuri litografiate, de care era mare nevoie, imediat după reîntregirea țării și reorganizarea învățământului superior din Transilvania.
Lucrările sale de geologie au fost scrise în limba română, între altele, în 1921, ,,Elemente de geologie generală cu o privire generală asupra geologiei României” și ,,Elemente de paleontologie, I. Nevertebrate”, publicată în 1928. Simultan, a fost preocupat de studierea zăcămintelor minerale de pe teritoriul României și evident elaborarea de lucrări științifice și cursuri pentru studenți, implicându-i direct pe aceștia în activitatea de cercetare și pentru îmbogățirea colecțiilor muzeului de mineralogie din cadrul universității și nu numai.
Și întotdeauna, prelegerile și demonstrațiile sale științifice stimulau interesul auditorilor, adeseori fiind invitat să țină cursuri și prelegeri de specialitate și în alte centre universitare sau la unități de învățământ cu profil politehnic- aplicativ.
De asemenea, a reprezentat cu onoare țara peste hotare, participând la diferite congrese și manifestări geologice internaționale, în: Spania, Franța, Germania, Austria, Cehoslovacia, Anglia, Belgia etc. Iar dacă facem și o sumară statistică a activității sale științifice, este bine să amintim de cele peste 70 lucrări de referință în domeniu și circa 140 de comunicări în sinteză, expuse în exterior, amintind între altele tratatele:
,,Privire generală asupra geologiei României. Sinteza Carpaților actuali”, ,,Privire sintetică asupra structurilor regiunilor carpatice”, ,,Evoluția geologico-paleontologică a pământului României” și încă multe altele, publicate în literatura de specialitate din țară și de peste hotare.
După cum, nu trebuie trecută cu vederea preocuparea sa insistentă pentru valorificarea subsolului țării noastre, având o contribuție directă la cercetarea și descoperirea marilor zăcăminte de petrol, cărbuni, sare și resurse hidrogeologice, atât de necesare economiei naționale.
În 1936 își încheie activitatea la Universitatea din Cluj și se transferă la Facultatea de Științe de la Universitatea București. Personalitate minuțioasă și plurivalentă, Ion Popescu – Voitești, avea să-și țină și aici cursurile, vrăjindu-i parcă pe studenții cu expunerile și experimentele sale.
În același timp, excursiile desfășurate cu studenții naturaliști în perimetrul Carpaților, pe defileul Dunării sau în zonele piemontane, aveau o încărcătură cognitivă și practică definitorie, dar însoțite și cu tot felul de năzdrăvănii și glume de bun simț gustate pe deplin, spre încântarea magistrului.
Dar poate că ar trebui să ne oprim și asupra momentului în care renumitul profesor a făcut transferul la Universitatea din București, în anul 1936. Mai exact, avea să concureze după vacantare cu fiul profesorului Sava Athanasiu, care se retrăsese la pensie, la vârsta de 75 de ani.
Erau și pe atunci căi de influență și ,,un lanț al slăbiciunilor” în metodologia de promovare, numai că cel care a primit votul din partea consiliului profesoral academic, la sfârșitul lui august 1936, a fost, fără nici un fel de îndoială, I. Popescu-Voitești, post pe drept ocupat, datorită laborioasei sale activități științifice și didactice, cu o notă de apreciere peste cea a contracandidatului său.
Desfășoară și în cadrul Universității București o susținută și rodnică activitate.
S-a aplecat în continuare, deopotrivă, spre cercetare și o intensă muncă de documentare cu studenții săi, îndemnându-i la publicarea studiilor și lucrărilor lor de specialitate. Pe mulți i-a ajutat, propunându-i pentru avansare profesională.
În plus, își continuă, individual sau în echipă activitatea de cercetare geologică și paleontologică, cu aplicații pe o largă arie geografică, cu precădere în zona Munteniei și Olteniei, inclusiv din județul Gorj. Multe dintre materialele culese pe teren se găsesc și astăzi expuse în vitrinele muzeale ale celor două universități (Cluj și București), unde a funcționat ca profesor, dar și la Institutul de geologie și geo-fizică din București, unde a deținut funcția de director, între anii 1930-1931.
După cum, cei care nu cunosc încă obârșia ilustrului nostru savant, trebuie să știe că Bălănești-Voiteștii din Vale (jud.Gorj), locul nașterii sale și casa-muzeu ,,Ion Popescu-Voitești constituie un minunat loc de popas nu doar pentru specialiștii în știinte ale naturii, ci și pentru orice iubitor de cultură și civilizație românească. Construită în anul 1941, după planul arhitectului Iulius Doppelreiter, casa este și monument de arhitectură gorjenească, iar în interior, prin exponatele prezentate, inclusiv o colecție interesantă de malacologie și paleontologie (minerale, moluște, cochilii, preparate în lichid, etc) de manuscrise, cărți, schițe, cărți, diverse fotografii, șamd., se rememorează și se evocă prestigioasa activitate a marelui geolog român, Ion Popescu-Voitești.
De altfel acesta, odată cu vârsta pensionării, în același an cu terminarea construcției casei sale, se retrage aici, în satul său natal, dar unde va continua, în mirifica priveliște și liniște a satului strămoșesc, să facă studii și să lucreze asupra unei sinteze a geologiei românești.
Din păcate, se stinge din viață trei ani mai târziu, în toamna lui 1944, în urma declanșării unui infarct miocardic ciudat, chiar într-un moment de relaxare, când după propria obișnuință în momentele de răgaz plecase la vânătoare.
Trupul neînsuflețit a fost găsit abia după două zile, nu departe de casa sa, iar în acel loc, la marginea drumului, un an mai târziu, avea să i se ridice spre memorie și cinstire un monument de către geologii petroliști și prin care s-a dorit a fi îndeplinit și dorința marelui savant care, la un moment dat mărturisea că ,,din Voitești am plecat, în Voitești am să mă întorc și acolo vreau să mor”.
Altfel, era îndrăgostit și strâns legat de locurile natale, adică din aceeași plămadă cu Constantin Brâncuși și cu alte mari personalități ale Gorjului nostru istoric și pitoresc și până la urmă de acest pământ strămoșesc, exprimându-se adesea că: ,,Nicăieri soarele nu răsare și nu apune mai frumos ca în Gorj, nicăieri susurul apelor nu este mai armonios ca aici, nicăieri florile nu strălucesc mai viu și păsările nu cântă mai cu viers ca în Voitești”.
Iar spre mândria noastră nu poate să fie ceva mai sublim decât rememorarea și cinstirea eminentului profesor Ion Popescu-Voitești, așezându-l de drept cu mândrie alături de marii oameni de știință, cu răsunet european în domeniul geologiei, dar nu numai, anume: Ludovic Mrazec, Ghe. Munteanu-Murgoci, Gregoriu Ștefănescu, Grigore Cobălcescu, Sabba Ștefănescu și alții. Și poate că înainte de toate a fost un autentic român cu dragoste de țară și calități umane deosebite, puse în slujba științei și neamului românesc. Un minunat exemplu de urmat, pentru generațiile de azi și de mâine.
Prof. VASILE IROD
