„Carmen Sylva, uimitoarea regină Elisabeta a României”, traducere din limba franceză de Irina – Margareta Nistor, ediţia a II-a, Humanitas, Bucureşti, 2012, autor Gabriel Badea – Păun, este una din multele biografii dedicate primei regine a României.
Născut la Sinaia, în 1973, autorul acestei cărţi a studiat istoria la Universitatea din Bucureşti, după care şi-a luat doctoratul în istoria artei la Universitatea din Paris IV Sorbona (2005). Împreună cu Ion Bulei a publicat „Monarhi europeni. Marile modele”, 1848 – 1914, Editura Silex, Bucureşti, 1997. A organizat trei expoziţii consacrate unor personalităţi din Familia Regală a României: „Elisabeta, Doamna şi Regina României”, 1843 – 1916 (noiembrie 1992 – ianuarie 1993); „Principesele române” (12 – 29 mai 1994), amândouă la Muzeul de Istorie şi de Artă a Municipiului Bucureşti; precum şi „Fotografie şi document.” ,,Relaţii româno – canadiene în primele două decenii ale secolului al XX-lea” (1 iulie – 1 august 1998), la Muzeul Naţional de Artă al României.
Cartea este precedată de un Cuvânt-înainte, „Un star în la Belle Epoque” al autorului Gabriel Badea – Păun. Această lucrare este structurată în 21 de capitole, fiecare capitol, purtând un titlu, este precedat de câte –o cugetare, ca motto, din cartea lui Carmen Sylva, „Les Pensées d’une reine”.
După un Epilog, autorul ne aduce spre ştiinţă un arbore genealogic simplificat al Casei Regale a României, o vastă bibliografie studiată, constând în consultarea unor arhive ale Germaniei, Marii Britanii, Franţei şi a Arhivelor Naţionale, apoi operele tipărite şi articolele apărute referitoare la tema propusă. Urmează o înşiruire a operelor lui Carmen Sylva şi un indice de nume.
Facem de la început precizarea că Gabriel Badea – Păun, în biografia tratată, are în vedere cele două ipostaze ale vieţii, de regină şi de soţie, cu atribuţii specifice, şi aceea de scriitoare, sub pseudonimul Carmen Sylva. În acest comentariu avem în vedere viaţa Reginei Elisabeta, urmând ca în alt studiu s-o prezentăm pe Carmen Sylva, scriitoarea, şi relaţia sa cu scriitorii şi artiştii români şi străini.
Mama Elisabetei, principesa Maria, era fiica cea mai mare a ducelui Nassau şi sora marelui – duce Wilhelm de Luxemburg şi a reginei Sofia a Suediei. Copilăria Elisabetei se afla sub semnul austerităţii şi al rigidităţii. Program strict cu regim de disciplină militară, program impus de părinţi, bone şi guvernante. Carmen Sylva, în amintirile sale, nota: „Copiii coborau o dată sau de două ori pe zi ca să le sărute mâna părinţilor, apoi dispăreau imediat. Erau duşi în camera tatălui doar pentru a fi pedepsiţi, iar acesta, cu toate uşile închise, lua cravaşa în mână”. În nuvela „Chestiuni supărătoare”, Carmen Sylva face aluzie la cruzimea cu care a fost tratată de o guvernantă irlandeză supranumită „Guvernanta mea de fier”. Prin urmare, o copilărie plină de constrângeri, iar urmările şi-au pus amprenta în viaţa Elisabetei: timidă, introvertită, mereu temătoare, rezervată, cu stări depresive. A mai avut doi fraţi, Wilhelm şi Otto, acesta din urmă, născut cu o malformaţie. Viaţa lui în cei 12 ani a fost un chin atât pentru el, cât şi pentru familie.
Într-o scrisoare adresată biografului său, George Bengescu (1848 – 1922), diplomat şi scriitor, Elisabeta scria despre faptul că mama sa ţinea mult ca fiica sa să studieze ştiinţele exacte, gândind că „Dacă nu eşti Pitagora sau Newton, ştiinţele exacte nu-ţi pot da aripi ca să ieşi din labirintul vieţii”. Tatăl, Hermann, gânditor şi artist, voia s-o iniţieze şi s-o atragă spre filosofie. Elisabeta învaţă cu uşurinţă limbile străine: latina, italiana, franceza, germana, engleza. Ia lecţii de desen şi de pictură, iar serile erau consacrate lecturii.
O adolescență tristă sugerată într-una din cugetările sale: „Suferinţa este un trist tovarăş, dar numai pentru sufletele singuratice”.
Fratele său, Otto, moare în 1862, iar tatăl, Hermann, în 1864.
În cele şase săptămâni petrecute la Berlin, Elisabeta a înţeles mai bine care îi sunt îndatoririle, hotărâtă să le îndeplinească. Invitată de mătuşa sa, Elena, marea ducesă a Rusiei, petrece trei luni la Sankt Petersburg, cu un program variat: pian, desen, lecţii de limba rusă, spectacole, concerte, lecturi de Shakespeare. La vestea morţii verişoarei sale, Ecaterina de Oldenburg, pleacă în mare grabă la Veneţia. Iarna dintre 1866 şi 1867 a petrecut-o în Italia, când la Roma, când la Neapole, apoi trece prin Paris, iar în vara lui 1868 se află la Curtea Suediei.
După încercările lui Carol I, ajuns principe – domnitor al României, de a prospecta „târgul de princese”, prin corespondenţă, dar fără rezultat, Victoria, principesa moştenitoare a Prusiei, a avut ideea s-o propună pe Elisabeta, ca soţie a lui Carol I. În 1869 s-a pregătit întâlnirea între Elisabeta şi Carol I, la Köln. Scânteia iubirii se aprinsese încă din 1861, la un bal de la Curte, când a dansat cu Elisabeta. Logodna are loc la 16 octombrie 1869, la Castelul Monrepos, iar căsătoria, pe 15 noiembrie 1869. Ceremonia religioasă a avut loc conform riturilor protestant şi catolic, Carol I fiind catolic, iar Elisabeta, luterană. Pastorul şi-a terminat slujba citând cuvintele din jurământul lui Rut către Naomi, din Vechiul Testament: „Încotro vei merge tu, voi merge şi eu, şi unde vei rămâne tu, voi rămâne şi eu; poporul tău va fi şi poporul meu, şi Dumnezeul tău, Dumnezeul meu. Unde vei muri tu, voi muri şi eu şi acolo voi fi îngropată”. Într-o epistolă adresată lui George Bengescu, Elisabeta nota: „Căsătoria noastră nu a fost una din dragoste, ci o uniune bazată pe devotament reciproc, pe îndatorire şi pe dorinţa fierbinte de a face întotdeauna tot ce ne stă în putinţă unul pentru celălalt, dar şi pentru poporul peste care domnea soţul meu”.
Urmează o săptămână de miere. Tinerii căsătoriţi vor călători pe Dunăre la bordul vaporului „Franz Joseph”, pe care împăratul Austriei făcuse prima călătorie de la Linz la Viena, împreună cu aleasa inimii sale. Au debarcat la Giurgiu, cap de linie ferată, apoi, cu trenul, s-au îndreptat spre Bucureşti, gara Filaret, unde cuplul princiar a fost întâmpinat cu salve de tun şi dangăt de clopot, aşteptat fiind şi de clasa politică. Cortegiul, urmat de o mare mulţime, s-a îndreptat spre Patriarhie, pentru o nouă binecuvântare, conform religiei ortodoxe a ţării, ceremonie continuată de căsătoria a patruzeci de cupluri de ţărani, care simbolizau judeţele ţării. Elisabeta era prizoniera unor mari emoţii. Nota în jurnalul ei: „Inima îmi bătea în piept asemenea unui fluture prins între două geamuri”.
Învaţă româneşte cu eruditul August Treboniu-Laurian. Elisabeta întreprinde primele acţiuni de caritate. Dar este „o fericire mult prea scurtă”, deoarece fiica Elisabetei, Maria, născută pe 27 august/8 septembrie 1870 şi botezată după religia ortodoxă, o fată frumoasă şi precoce ca intelect, moare de scarlatină după 4 ani. „O casă fără copii e ca un clopot fără grai” – cugetă mama îndurerată. Elisabeta, bolnavă de paralizie a picioarelor, şi-a revenit în primăvara lui 1876.
Principele domnitor Carol şi principesa sa, Elisabeta, suportau greu despărţirea impusă de Războiul de Independenţă, 1877 – 1878. Carol a preluat comanda supremă a tuturor trupelor româno – ruse reunite în faţa fortăreţei Plevna. Zilnic îşi scriau, fiecare scrisoare începea amintind cât timp trecuse de când se despărţiseră. Carol îi scria tatălui său: „Sper că vei fi mândru să vezi că am reuşit să creez în zece ani, în ciuda tuturor opreliştilor şi ostilităţilor, o armată despre care Europa vorbeşte cu respect”. Elisabeta, supranumită „Mama răniţilor”, îngrijea persoanele rănite, care, urmare a unor dureri insuportabile, îşi chemau „cu strigăte disperate” mamele, în spitalul improvizat într-o baracă de lângă Palatul Cotroceni.
„Sunt mândru de Elisabeta, afirma Carol tatălui său, pentru că ştie să-şi asume îndatoririle într-un mod fermecător”. Martoră a unor scene emoţionante şi jalnice, Elisabeta şi-a dat seama de firea acestui popor pe care „îl păstoresc”.
În ajun de Crăciun, pe frig ce crăpau pietrele, Carol se întoarce învingător din război. Primit cu mare bucurie de bucureşteni, ploând de pretutindeni cu mesaje de simpatie şi telegrame de felicitare, principele Carol primea din partea ţarului Ordinul „Sfântul Andrei”, din partea împăratului Germaniei Ordinul „Pentru Merit”, iar Elisabeta căpăta Ordinul rusesc „Sfânta Ecaterina”. Ziarele aduceau laude „Mamei răniţilor” şi victoriosului ei soţ, principele Carol. În amintirea îngrijirilor remarcabile pe care le-a acordat răniţilor, soţiile şi văduvele ofiţerilor i-au adus ca omagiu o statuie sculptată de Karl Storck, care o reprezenta dând de băut unui soldat muribund. Impresionată de această manifestare, Elisabeta le-a răspuns: „Acest dar este monumentul suferinţelor care ne-au apropiat, care ne-au unit, care au făcut din noi surori nedespărţite. Acest chip sculptat în marmură nu mă reprezintă doar pe mine, ci pe toate acelea dintre voi care au făcut aceleaşi sacrificii, cu aceeaşi dragoste şi abnegaţie”.
Pe 14 martie 1881, Parlamentul a proclamat înălţarea României la gradul de regat. Ceremonia de încoronare a avut loc pe 10 mai 1881, Ziua Independenţei, cu participarea lui Leopold, fratele lui Carol, şi a familiei Elisabetei. Dimitrie Ghica, preşedintele Senatului, i-a înmânat regelui coroana de oţel. Regele i-a răspuns: „Ea este sfinţită de sângele eroilor ce au căzut în lupta pentru dezrobirea patriei” şi şi-a pus coroana pe cap. Constantin A. Rosetti, preşedintele Camerei Deputaţilor, i-a oferit Reginei coroana de aur. Au urmat două zile de serbări.
Pe 25 septembrie 1883, în prezenţa cuplului regal, a guvernului şi a înaltului cler, a avut loc inaugurarea Castelului Peleş: 3200 metri pătraţi, 5 niveluri, 160 de camere, din care 30 de dormitoare. Castelul Peleş va deveni reşedinţa preferată de vacanţă a cuplului regal. Ocupaţiile reginei: scrisul, pictura, muzica şi brodatul. După căsătoria cu principele Carol, între timp devenit rege, Elisabeta se întâlnea destul de des cu împărăteasa Austro – Ungariei. Aceasta era nerăbdătoare s-o revadă pe Carmen Sylva, devenită vedetă a ziarelor şi a anumitor cercuri literare.
Elena Văcărescu, născută dintr-o familie de boieri din Ţara Românească, autoarea cărţii „Chant d’Aurore”, distinsă de Academia Franceză, a pătruns în sfera de admiraţie a bătrânului poet Victor Hugo, apreciind precocitatea tinerei românce de numai 16 ani.
Elena Văcărescu s-a bucurat de o educaţie deosebită, cu o guvernantă britanică şi cu profesori particulari la mai multe discipline. Titu Maiorescu şi Vasile Alecsandri, observând precocitatea tinerei fete, îndeamnă părinţii s-o trimită la studii în străinătate.
Remarcată de regina Elisabeta, în 1888, îi propune Elenei Văcărescu să devină domnişoară de onoare. Era tratată ca pe fiica ei şi o dezmierda cu „micuţa mea”, iar Elena Văcărescu i se adresa cu „Regina mea”. Încrezătoare în ea, o invita şi la şedinţele de spiritism, bineînţeles, în secret, „departe de urechile regelui Carol I”.
Spiritul micuţei principese Maria îi vorbeşte mamei sale prin intermediul Elenei, un medium. Într-una din şedinţele de spiritism, domnişoara Elena Văcărescu a aflat prin vocea spiritului lui Dom Luis, fost rege al Portugaliei şi unchi prin alianţă al principelui Ferdinand, că nepotul – principe ar fi îndrăgostit de ea.
Crezând în destin, în spiritele din budoar, Regina îi admite pe cei doi îndrăgostiţi, Elena Văcărescu şi principele Ferdinand, şi susţine povestea lor de iubire. Privind pozele făcute de fotograful de la Curtea regală, Elisabeta exclamă: „Cât sunt de frumoşi!” Regina organizează o logodnă secretă. Lucrurile se complică. Căsătoria nu putea avea loc fără acordul lui Carol I şi cu acceptul prim – ministrului.
Familia Văcărescu devine nerăbdătoare, aşteptând momentul căsătoriei. Doamna Văcărescu, asaltată de scrisorile fiicei sale, a vrut să dea o fugă până la Sinaia, să-şi vadă ginerele. În tot acest timp, Elena şi Nando, cum era alintat, trăiesc fericiţi idila lor amoroasă.
Dar atmosfera se încinge, scandalul ia proporţii europene. Marea regină a Angliei, Victoria, dă verdictul: „Nimeni nu vrea ca viitoarea regină să fie aleasă din rândul familiilor româneşti”. Iniţial, Carol I ar fi fost de acord, dar, revenit la Bucureşti şi dându-i vestea prim – ministrului Lascăr Catargiu, răspunsul acestuia a fost categoric, tăios şi brutal: „Nu se poate.
Dacă vrea să se căsătorească într-adevăr cu ea, va rămâne un singur particular”. Chiar dacă regina Elisabeta îi susţine, lăudând meritele şi calităţile Elenei, Carol I a încercat s-o convingă să renunţe a mai susţine căsătoria lor. Sub privirile emoţionante ale reginei, cei doi îndrăgostiţi îşi spun „La revedere!” cu ochii în lacrimi.
Regina Elisabeta pleacă în exil, la Veneţia, având ca pretext o boală, o depresie nervoasă, însoţită de Elena Văcărescu şi de sora ei, Zoe, de doctorul Romalo, de secretarul ei, Scheffer, şi de un adjutant, colonelul Greceanu.
Printre ei se afla şi un spion dublu, care trimitea atât regelui, cât şi ziarelor de scandal, despre fiecare pornire din partea reginei.
La Veneţia a venit şi scriitorul Pierre Loti, care, la invitaţia reginei, îi făcuse o vizită şi la Sinaia, organizând o expediţie pe munte ce s-a terminat cu un scandal în familia regală. Sosirea lui la Veneţia a fost un prilej de bucurie pentru întreaga suită regală, urmând plimbări cu gondola pe Gran Canalle, sub clar de lună, timp în care Loti „n-avea ochi decât pentru Exilata” (Regina).
Această vizită devine agasantă pentru regele Carol I, care află de întreaga poveste. Şi-n acest conflict era amestecată Elena Văcărescu, la fel ca la Sinaia, în 1887.
Carol I cere lui Ferdinand să înceteze relaţia cu Elena Văcărescu. Acesta era bine păzit. Sosit în Italia, Carol I i-a spus soţiei, în prezenţa întregii suite: „Ah, afurisita asta de fată, dacă o mai găseam aici, o omoram cu mâna mea!”.
Constantin E. Ungureanu
