Înainte de a face cunoștință cu Mihai Eminescu, asupra lui Ion Creangă se abătuseră mai multe neplăceri, suferințe: neînțelegeri cu soția, Ileana, și cu socrul său, preotul Ioan Grigoriu, conflictul cu autoritățile ecleziastice locale, fiind acuzat de a fi asistat la un spectacol de teatru și de a fi tras cu pușca în ciorile de pe turla bisericii Golia, unde funcționa ca diacon, în timp ce, în loc de potcap, purta pălăria după obiceiul apusenilor, apoi destituirea din învățământ.
Este dat în judecată de superiorii săi bisericești pentru învinuirile mai sus amintite, la care se adaugă faptul că a trăit despărțit de soția sa de mai mulți ani. În buzunarul hainei de șiac, purta sentința oficială a Consistorului, organ administrativ și disciplinar în conducerea bisericii, în care se arăta: ,,Diaconul Ioan, pentru că a mers la teatru în 1868 și apoi la cercetare a cutezat a susține că nu a greșit, ci încă s-a silit a argumenta că acolo a găsit moralul dumnezeiesc, pentru că a slobozit o pușcă asupra ciorilor de pe acoperișul bisericii, pentru că nici trăiește cu soția sa și încă și-a tuns părul, s-a oprit de la lucrarea diaconiei pentru totdeauna.” Avea 35 de ani și nu scrisese nimic. Pur și simplu nu avea cele necesare traiului zi de zi. Izgonit din preoție și din învățământ, rămas singur și sărac, era deznădăjduit, de parcă nu ar avea niciun viitor. A fost mare scandal pe tema aceasta la Iași. Christian Tell (1807-1884), ministru în guvernul conservator condus de Lascăr Catargiu, la culte și instrucție, refuză să-l încadreze pe Ion Creangă pe un post în învățământ: ,,Ce, pe un răspopit să-l fac eu dascăl, strigă Tell, fugi din ochii mei că mă îmbolnăvesc! “. După ce Titu Maiorescu, devenind un idol pentru Ion Creangă, îl înlocuiește pe Tell, acesta este reprimit în corpul didactic, ca institutor la Școala Primară de Băieți nr. 2 din Păcurari.
În calitatea sa de revizor școlar, Mihai Eminescu are ocazia de a-l cunoaște pe institutorul Ion Creangă mai întâi la conferințele cu învățătorii, în iulie 1875, apoi la clasă, la Școala din Păcurari, apreciind “modul fericit cum știa să predea lecțiile copiilor.” Prin urmare, Mihai Eminescu l-a descoperit pe Ion Creangă. ,,Această piatră prețioasă cum se zicea la ,,Junimea”, ședea ascunsă în pulberea școlii primare, până ce au văzut-o strălucind ochii pătrunzători ai revizorului poet” (N. A. Bogdan). Era începutul înfiripării unei prietenii care va deveni celebră. Mulți se întrebau cum e posibilă o asemenea prietenie între două personalități cu totul neasemănătoare, situate la poli opuși. Stranie părea multora această prietenie dintre doi oameni cu firi total diferite.
Mihai Eminescu era o fire romantică, visătoare, “cel mai mare dintre visătorii noștri” (Cerna), reflexiv, introvertit, pesimist și melancolic, sociabil, dar și însingurat, mereu adâncit în probleme filosofice și în cugetarea poetică, ridicată pe cele mai înalte culmi. Se simțea cel mai bine în mijlocul naturii, încântat de freamătul codrului, de clipocitul apelor ce se revărsau printre stânci, de frunzișul brumuit, de căderea frunzelor viscolite, nu se mai sătura admirând luna ivită pe cerul senin în nopțile de vară. Dimpotrivă, Creangă era jovial, extrovertit, cu o față deschisă, luminată, mereu zâmbitoare, glumeț peste fire, mucalit, gata întotdeauna de a da un răspuns inteligent la orice întrebare. Când era cazul, rostea și vorbe sarcastice, de te usturau zile în șir. Comunicativ și sociabil, era pasionat de întrunirile publice cu caracter electoral, la început ca adversar al junimiștilor, având vederi liberale. Era un bun orator, original și iubit.
În timp ce Mihai Eminescu avea o vastă cultură academică, la nivel european, era cunoscător al filosofiei și al unor limbi străine, cititor neobosit de cărți vechi, un scormonitor de manuscrise îngălbenite, Ion Creangă avea o cultură restrânsă, atâta cât a putut acumula la școala din Humulești sau din Broșteni, la Școala Domnească din Târgu-Neamț, la Școala de Catiheți de la Fălticeni și la Seminarul de la Socola. Era străin de cultura și valorile occidentale, fără să cunoască limbi străine, fără cunoașterea clasicismului antic sau a romantismului german, precum Eminescu, dar era inteligent și avea talent din naștere cu carul, din belșug. Era tipul românului simplu, natural, nefalsificat și neinfluențat de cultura occidentală sau de vreun scriitor străin sau român. Trăia modest și se purta țărănește și țăran a rămas în sufletul său toată viața.
Se pune întrebarea: Ce i-a unit pe cei doi scriitori cu structuri umane opuse? Răspunsul ar fi acesta: inteligența, agerimea minții, talentul, apropierea de izvoarele creațiilor folclorice și valorificarea acestora în scrierile lor, puternica afecțiune îndreptată spre țărănime, comuniunea de idei și de concepții. Era ,,poate singura chestiune în care am scris, afirma Eminescu, cu toată patima de care e capabilă inima noastră, cu toată durerea și cu toată mila pe care ne-o inspiră tocmai țăranul, acest mic și adevărat popor românesc”. ,,El, căruia nu-i dăm nimic, dar pe al cărui spate trăim cu toții, în schimb păstrează prin limbă și datini unitatea noastră națională”.
Despre Creangă, Garabet Ibrăileanu afirma că este ,,un reprezentant perfect al sufletului românesc între popoare, al sufletului moldovenesc între români, al sufletului țărănesc între moldoveni și al sufletului omului de la munte între țăranii moldoveni”.
Pe cei doi i-a reunit și situația materială precară. ,,De sărăcie nu m-am temut niciodată, afirma Ion Creangă, căci totdeauna a fost cu mine”.
Cu ce l-a cucerit Ion Creangă pe viitorul său prieten? Pe Eminescu l-a fermecat puterea de rostire a vechiului grai moldovenesc, presărat cu adânci și înțelepte cugetări, proverbe și zicători provenite din izvoarele filosofice poporane, din înțelepciunea poporului. Toate erau filtrate prin ,,cristalul minții” lui Ion Creangă. ,,Nu-l pot uita, scrie Eminescu, pe marele meu prieten, care a știut în nopțile înstelate petrecute în cerdacul bojdeucii de la Iași să-mi cânte ca un rapsod din alte vremuri minunatele povești rupte din sufletul Moldovei, căci glasul lui avea ceva din armonia divinității”.
Până și îmbrăcămintea era deosebită de a celorlalți. ,,Înalt, gras, greoi, cu fața rotundă și bălaie, cu ochii mari, albaștri, fruntea boltită, barba ca mătasea porumbului”, Creangă era îmbrăcat mereu în straie de șiac, adică postav aspru de lână de culoare închisă, țesut de obicei în casă, din care se fac haine țărănești. Îmbrăcat în cămeșoiul lui cel lung de cânepă, își scria poveștile în cerdacul bojdeucii din Țicău. Bojdeuca din Țicău, la început, era ,,o cocioabă cu acoperiș de draniță, căptușit cu niște foi de tablă, sprijinită în spate de câteva furci de stejar. Două odăi mici lipite cu lut pe jos, de o parte și de alta a unui gang îngust, iar la capăt cu cerdac pe care Creangă avea să doarmă sub cerul liber.” Aici va locui 18 ani, până la sfârșitul vieții. Aici și-a scris poveștile, povestirile și ,,Amintirile”. Tinca Vartic, ,,o țâțacă mica, ageră, subțire și plăcută la înfățișare“, cumpără pe numele ei bojdeuca din Țicău, îl ia pe Creangă și-n chirie, și-n iubire până la moarte. Această căsuță cu înfățișarea unei case țărănești a adăpostit cele două genii. Aici au sălășluit iubirea de țară și de neam și dragostea pentru țăranul român. Aici au fost plăsmuite capodopere.
Citindu-i din poveștile sale, Eminescu este convins că este un scriitor genial, de aceea îl cheamă să meargă cu el la ,,Junimea”. Este introdus la ,,Junimea” în 1875, iar prima poveste prezentată este ,,Soacra cu trei nurori“. În același an apare și în ,,Convorbiri literare“. Facem precizarea că documentele se contrazic privind data “junimizării” lui Ion Creangă. Titu Maiorescu afirmă în ,,Istoria contemporană a României” că, dinainte de 1871, Creangă era membru al Societății lor, prin urmare încă de pe vremea diaconiei. Data încă nu e fixată (Vladimir Streinu, ,,Ion Creangă “). Iată ce afirma Gheorghe Panu, cel mai de seamă memorialist al epocii: ,,Prin 1974-1975 vedem într-o seară că un nou venit se află la ,,Junimea”. Noul venit era scurt, gros și gras, cu figura și părul cam castaniu blond, cu gâtul scurt, apoplectic și cu figura congestionată, purtând cu stângăcie hainele. Era Creangă.”
Mihai Eminescu, Titu Maiorescu, Lambrior, Gheorghe Panu și alți junimiști i-au recunoscut talentul și l-au îndemnat să scrie.
,,Legătura se stabili astfel, notează Gheorghe Panu, în ,,Amintiri de la Junimea din Iași”, încât pe urmă mai niminea nu mai văzu pe Eminescu fără Creangă și pe Creangă fără Eminescu; amândoi veneau la ,,Junimea”, amândoi ieșeau de la ,,Junimea”.Dacă la început Eminescu îi însoțea pe junimiști la cafenelele cele mai de vază ale Iașului, îndată ce l-a cunoscut pe Creangă, se refugiau în crâșme din exteriorul orașului, mai sărace, prin Tătărași, Păcurari sau Niculina, mai puțin frecventate de ,,lumea bună“.
Despre prietenia dintre cei doi aleși ai neamului, creatori ai frumosului prin arta cuvântului tipărit, sunt interesante câteva relatări culese de la Tinca Vartic de Emil Gârleanu: ,,Când li se ura de oraș și de lume, luau drumul Seculenilor, unde făceau băi și rătăceau apoi ziua întreagă în păduricea de pe malul Prutului. Altă dată fugeau tocmai la Târgușor, dimpreună cu Zahei, fratele lui Creangă. Acolo tolăniți pe iarbă, puneau de le cântau doi țigani zdrențuroși, unul cu scripca și celălalt cu cobza- cântecele glăsuite altădată de către Barbu Lăutaru, iar ei mâncau fripturi din hârgău, cu mămăligă; acestea se preparau lângă dânșii, pe iarbă. Și trăiau în altă viață, în alte vremuri și în altă lume. Eminescu stătea la Creangă câte două și trei zile, iar alte dăți câte o săptămână în șir. Atunci puneau ei la cale și multe mai plănuiau în odaia cu ferestre mici, tăiate în peretele de vălătuci al casei”.
,,Ce vorbeau între ei ?” se întreabă Gheorghe Panu. ,,Nu știu.Eminescu și Creangă rar primeau câte un al treilea în intimitatea lor, dar îmi închipui ce trebuiau să vorbească. Creangă istorisind povești din bătrâni și de la țară, Eminescu făcând teorii metafizice și croind visuri, cum ar trebui să fie poporul român“. Pentru că îi uneau aceleași aspirații, Eminescu și Creangă erau cei mai fericiți oameni din lume. Introdus la Junimea, având ca deviză pronunțată de Petre Carp: ,,Entre qui veut, reste qui peut”, junimiștii erau fermecați de poveștile lui Creangă, preserate de unități frazeologice, zicători, proverbe, cimilituri, prujituri (glume), snoave și anecdote. Ascultâdu-le, Lambrior a exclamat: ,,Asta-i adevărata literatură”. Citate după expresia ,,vorba ceea”, la tot pasul în scrierile sale, povestitorul humuleștean a dovedit o adevărată erudiție paremiologică. Reținem afirmația lui Iacob Negruzzi: ,,Ce fericită achiziție pentru Societatea noastră acea figură țărănească și primitivă a lui Ion Creangă. Tobă de anecdote, el avea totdeauna câte una disponibilă, fiind mai ales cele corozive, specialitatea sa, spre marele haz al lui Pogor, Lambrior și al tuturor junimiștilor, afară de Naum.” Prezența lui Creangă la ,,Junimea” era o adevărată sărbătoare.
Mulți dintre contemporanii săi s-au referit la emotivitatea lui Creangă. Ajuns la Junimea, Creangă, la fiecare cinci minute își ștergea sudoarea de pe frunte cu o batistă mare, colorată. După opinia unora, timiditatea lui Creangă ar fi contribuit la trăinicia prieteniei dintre cei doi aleși ai neamului.
Destituit din funcția de revizor școlar, în 3 iunie 1876, Eminescu este găzduit cu prietenie în bojdeuca lui Ion Creangă. Ulterior poetul este numit redactor la ,,Curierul de Iași“, ,,foaia vitelor de pripas”. Au locuit împreună aproape o jumătate de an. Creangă stătea în cerdacul din spatele bojdeucii, îmbrăcat cu un cămeșoi de cânepă, lung până la pământ.
Acolo dormea mai tot timpul. Tinca dormea pe o laviță în bucătărie, lângă cuptorul de lut tencuit, iar Eminescu locuia în camera bună, ,,de curat”, din dreapta cum intri. Aici a scris cele mai frumoase poeme de dragoste închinate Veronicăi Micle, iar Creangă, pe bucăți de hârtie și-a așternut scrierile.
În 1877, Eminescu pleacă la București, la redacția ziarului conservator ,,Timpul”. În august, ziarul reproducea ,,Povestea lui Harap Alb“ de Ion Creangă. Fără Eminescu, Creangă traversează un pustiu sufletesc, singurătatea devine din ce în ce mai apăsătoare. ,,Ai plecat și mata din Iași lăsând în sufletul meu multă scârbă și amăreală,“ scria Creangă într-o scrisoare datată decembrie, 1877. ,,Bădie Mihai, nu pot să uit acele nopți albe când hoinăream prin Ciric și Aroneanu, fără pic de gânduri rele, dar din dragostea cea mare pentru Ieșul nostru uitat și părăsit de toți.“ ,,Vino, frate Mihai, vino , căci fără tine sunt străin“.
Potrivit biografilor celor doi scriitori, în bojdeuca din Țicău, s-au petrecut cele mai fericite zile ale amândurora. Aflând din presă despre îmbolnăvirea lui Eminescu, Ion Creangă a avut prima criză de epilepsie în clasă, în fața școlarilor, care țipau înspăimântați. Trimiși acasă, copiii mergeau pe stradă plângând. ,,Boala copiilor” era la el ca și la mama sa, boală de adulți. Ziarele din București anunțau deja decesul lui Creangă. Citind presa, a zis către prieteni: ,,Dacă atâta era să-mi fie toată jelania, după moarte, îmi pare bine că n-am murit încă – și deie Dumnezeu să mor când s-or găsi oameni cărora să le pese …ceva mai puțin de unul ca mine“. Până atunci, Eminescu a mai venit la bojdeuca din Țicău de câteva ori, dar cu totul schimbat. Când se însera și venea ora culcării, în odaia ,,de curat“, Eminescu avea cu sine, lângă pernă, un revolver, afirmând că îi este teamă că va fi ucis în somn.
Îndurerat de boala lui Eminescu, Creangă are crize de epilepsie tot mai des. Acestea se petreceau oriunde, acasă, la școală, în oraș însoțite de amețeli și prăbușiri. Crizele impuneau luarea unor concedii medicale legale, ca durate din ce în ce mai mari. Speriat, apelează și la procedee empirice: afumat cu buruieni și feredee. Durerea celor doi prieteni era reciprocă. Creangă plângea în zilele sale de sănătate, la fel și Eminescu, în momentele sale lucide.
15 iunie 1889 avea să fie cea mai dureroasă zi. Se producea prăbușirea definitivă a celei mai renumite întrupări a geniului românesc. B.P. Hasdeu încheia astfel necrologul său publicat în ,,Revista nouă“: ,,El va trăi, deși a murit nebun, vor muri însă pentru vecie nenumărații înțelepți care au lăsat, lasă și vor lăsa totdeauna să înnebunească un Eminescu“.
Auzind din ziare de moartea lui Eminescu, boala lui Creangă se agravează. Plângea ca un copil, își exprima durerea pronunțându-I numele lui Bădia Mihai cu un glas stins. Nu mai mânca, nu mai comunica, în schimb citea cu voce tare din “Poeziile” lui Mihai Eminescu și adormea cu cartea sub cap.
Retras în singurătatea-i, părăsit de prietenii de la ,,Junimea”, uitat de toți, Ion Creangă s-a stins chiar în ultima zi a anului 1889, de Anul Nou, când orașele și satele Moldovei vuiau de clopote, de tălăngi, de buhaiuri și de urători, tradiții păstrate cu sfințenie și în Humuleștii lui Ion cel Mare al răzeșului din Humulești. Năprasnica moarte îi curma o dublă durere pricinuită pe de o parte de boala de care suferea, pe de altă parte, de dispariția celui mai bun prieten, Mihai Eminescu.
Când trebuia să scoată sicriul din casă, era cu neputință. Creangă avea peste 100 de kg., de aceea, a fost nevoie să dărâme zidăria dintre cele două ferestre ale camerei „de curat”. Numai așa au reușit să-l scoată din casă. Parcă nici bojdeuca nu se lăsa ușor părăsită de stăpânul ei. Eduard Gruber, pasionat cercetător în domeniul stilisticii, căsătorit cu una din fiicele Veronicăi Micle, Virginia Micle, în necrologul său, adresându-se jalnicei și cernitei adunări, a menționat că prin dispariția marelui povestitor ,,s-a dezlipit cea mai verde creangă a literaturii noastre”, vrând să spună cea mai românească.
Cei care s-au ocupat de editarea operei lui Creangă, după decesul acestuia: Xenopol, Grigore I. Alexandrescu și Eduard Gruber, cercetând manuscrisele puse la dispoziție de către Tinca Vartic, scrise pe hârtii și hârtiuțe, cu multe ștersături, adăugiri, mutări și strămutări, au ajuns la concluzia că scriitorul acordă o mare atenție cuvântului scris, în vederea încredințării tiparului. Atât pentru Eminescu, cât și pentru Creangă, scrisul însemna o activitate migăloasă. Amândoi manifestau respect și trudă pentru zămislirea cuvântului. Aveau un cult al muncii până la atingerea perfecțiunii.
Cei doi aleși ai neamului au fost uniți sub semnul dragostei față de țară și față de poporul român.
Uniți și prin fatala și neînduplecata moarte, răpindu-i acum 130 de ani, adică în 1889, prin ei dispar doi din cei patru mari clasici ai literaturii române, poetul nostru național și cel mai de seamă povestitor român. Au lăsat ca moștenire poporului român o operă scrisă cu mare artă, contribuind la înălțarea și îmbogățirea limbii române.
Acești mari morți, deși au dispărut fizic, nu și spiritual, prin opera lor, ei vor trăi de-a pururi prin cei vii, mereu vor străluci pe cerul poeziei și al prozei românești.
Constantin E.Ungureanu
